O mică perspectivă filosofică asupra personalității lui Martin Luther

Despre Martin Luther știm că a fost inițiatorul primei mari Reforme protestante din Europa, deși intenția sa nu a fost neapărat aceea de a întemeia o altă biserică în afara Bisericii Romano-Catolice. Faptul că în 1517 și-a expus cele 95 de teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg a determinat nu doar apariția unei noi mișcări creștine ce antagoniza catolicismul dominant în Europa, ci mai cu seamă o luare în posesie a libertății de conștiință, întrucât erau puse în discuție probleme fundamentale de morală și credință.
Iar una dintre aceste probleme se referă la harul de care poate dispune și un simplu credincios, nu doar Episcopul Romei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu lucrează în conștiința fiecărui om, ceea ce înseamnă că oricine poate avea o relație deschisă și strânsă cu Dumnezeu pe baza Scripturii, fără a fi nevoie de un mijlocitor. Cum ar trebui înțeles acest aspect nuanțat de Martin Luther dintr-o perspectivă filosofică? Evident, luăm în considerare orizontul libertății individuale, adică posibilitatea exercitării liberului arbitru pe baza propriilor facultăți de judecare. Putem vorbi despre o anumită rațiune practică în sens lutheran atâta vreme cât omul este înzestrat cu toate capacitățile necesare pentru a deduce logic și epistemic misterul scripturistic, revelația jucând un rol aparte. Cu alte cuvinte, rațiunea devine cu adevărat rațiune doar dacă este luminată și ghidată de către revelație, altfel discernământul înțelegerii și judecății este neîntemeiat, slab și fără sens pentru că se bazează doar pe o cunoaștere cotidiană, deci superficială. Din aceste analize, ne dăm seama că una din posibilele dimensiuni filosofice ale personalității lui Martin Luther se raportează la devenirea rațiunii prin revelație. Fără revelație, rațiunea nu are cum să fie lămuritoare în probleme de credință.
Evident, analizele lui Martin Luther cu privire la ideea de har și rațiune au fost dezvoltate în multe alte scrieri la baza cărora s-a aflat cum ar „Despre robia babiloniană a Bisericii” sau articolele de la Schmalkalden din 1536.
Un alt concept-cheie care joacă un rol esențial în abordarea cunoscutului reformator german este adiaphora, posibilitatea de a acționa după bunul plac. Cu toate că adiaphora este un concept teologic extrem de important pentru majoritatea confesiunilor creștine, ea este totuși cel mai bine surprinsă în teologia lui Martin Luther pentru că îi acordă o importanță deosebită. Prin adiaphora înțelegem acele practici care nu sunt nici respinse, nici aprobate în Scriptură, individul însuși având posibilitatea de a alege după bunul său plac. Observăm că ne întâlnim din nou cu libertatea de conștiință în lumea ideilor lutherane, dar o conștiință care își dobândește libertatea doar în, prin și cu Hristos. În caz contrar, conștiința este ceva lipsit de orice valoare, departe de adevăr și cunoaștere. O conștiință aflată în afara orizontului scripturistic nu poate fi responsabilă, morală, deci nici rațională. Eventual, o conștiință căzută din Timp, așa cum este și firea omului ca urmare a păcatului originar cu care se naște.
Atingând problema păcatului, luând în considerare și rolul pe care Augustin de Hipona l-a avut în configurarea gândirii lui Martin Luther, ajungem într-o altă direcție extrem de provocatoare, și anume atașamentul omului față de păcat pe care primul reformator protestant o numește concupiscență. Ne naștem în păcat, devenim în funcție de păcat, trăim în permanență cu păcatul și iubim păcatul inclusiv inconștient. Conform viziunii lui Martin Luther, suntem dependenți întru totul de păcat, el este o consecință logică a naturii noastre și se ascunde chiar și în faptele bune pe care încercăm să le săvârșim. Avem de a face cu o moralitate alterată și defectuoasă în sine, nu doar imperfectă, indiferent de calitatea actelor prin care dorim să ne definim pe parcursul vieții noastre. Aprofundând antropologia dezvoltată de Martin Luther, înțelegem că omul este imoral prin natura sa, o conștiință profund iresponsabilă, cu o gândire fragilă și insuficientă. La un moment dat, însuși Jakob Böhme afirma că primul care a dat cu adevărat de înțeles omului că nu are rațiune a fost Martin Luther. Dar, făcând o mică paranteză, ne putem întreba ce este de fapt rațiunea în cazul lui Martin Luther și a misticii germane, în general? Evident, binele în complexitatea sa de care ne-am îndepărtat încă înainte de a ne naște, de aceea noi nu avem nicio putere de a ne salva prin acțiuni proprii, implicit de aceea noi nu avem rațiune.