Vasile Popovici

Florica

Desculţă şi călcând pe mirişti
care-i sângeră piciorul,
ea trece traversând ogorul,
înspre pajiştea de dincolo de inişti.

Îşi duce la păscut o vacă cu viţel,
să aibă-n cană ce să stoarcă,
din ţâţa vacii lapte, când o să se-ntoarcă
acasă, pe-nserate; şi toate zilele-s la fel.

Duminica şi-n zile-sărbători,
când lumea nu lucrează,
ea pleacă de prin zori
la ţintirim şi priveghează,
şi plânge plâns cu incuri, plânge
pân’ osteneala o ajunge.

Cu-o mână sprijinindu-se
de crucea veche şi de tei,
ce-a dat şi putregaiu-ntr-însa,
iar cu cealaltă mână scurmă
ţărna neudată
de nici un nor,
ce a trecut ca norul fără ploaie-n el,
să ude ţărna aşezată
peste Ionel,
iubitul ei de altădată,
ce a murit de-o boală încă neelucidată,
lăsând-o plânsă şi nemăritată.

Şi strânge-n pumn ţărâna seacă
şi-o sărută, şi-o duce-apoi la sân,
păstrând în amintire vie ziua când în şesuri
adunau, clădind căpiţele de fân.

*

Din fata oacheşă,-n descântul de deochi
şi sprintenă ca o şopârlă de prin iarba crudă,
a mai rămas o bătrânică gârbovă
cu cearcăne la ochi,
şi dintr-atâtea flori, o floare nudă*

Florica vine-n tristul ţintirim mai rar:
duminica şi-n zilele
care-s trecute cu roşu-n calendar.

*o floare fără petale