Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

UN TURNEU ISTORIC, UN MOMENT MEMORABIL…

Primit pentru a fi publicat de la autor, Constantin Adam, 7 iul. 2014.
Editor: Ion Istrate, 7 iul. 2014.

             UN TURNEU ISTORIC

       UN MOMENT MEMORABIL…

 

 În urmă cu mulţi ani, în 1989, încă în timpul fostului regim, printr-o înţelegere la nivelul oficialităţilor R.S.R. şi ale R.S.S.M., şi ca rezultat al unei lupte neobosite a directorului teatrului Lucia Olaru-Nenati, care a avut de depăşit tot felul de obstacole şi interdicţii, de convins tot felul de „culturnici” şi de demontat tot felul de cutume impuse, s-a obţinut aprobare pentru o serie de spectacole de muzică şi poezie susţinute de poetul Grigore Vieru şi invitaţii săi, solişti de muzică uşoară din R.S.S. Moldovenească, sub egida Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, pe teritoriul R.S. România. Majoritatea şefilor de la partid îşi arătau  neîncrederea în acţiunea intreprinsă, „predicând” că totul va fi un fiasco. Chiar şi în interiorului teatrului doar câţiva mai credeam în reuşită… Fiind unul dintre cei încrezători, dar şi în calitate de regizor de scenă al teatrului, am fost desemnat ca ghid şi şef de turneu al acestui grup de „străini”. Încă de la aflarea acestei veşti mi-am manifestat bucuria de a mă şti un număr de zile în preajma fraţilor basarabeni, eu fiind un ardent apărător şi susţinător al românismului basarabean, din care cauză am avut şi unele neplăceri cu instituţia securităţii. Aşteptam  cu nerăbdare ziua în care urma să-i întâlnesc pe aceşti făclieri ai spiritului basarabean la Vama Abiţa…

În 19 iulie 1989 dis-de-dimineaţă, am plecat cu autobuzul teatrului în întâmpinarea lor, pe un răsărit de soare superb, parcă neasemănător cu nici unul de până atunci, răsărit ce prevestea zilele bune ce aveau să vină. În vamă, după mici şi absurde peripeţii şi tergiversări legate de legislaţia M.Ap.N., ni se aprobă să înaintăm cu autobuzul până la 2 m(!) de linia roşie, blestemata linie roşie de vreo 20 de cm lăţime ce delimitează jumătatea podului şi deci graniţa din mijlocul Moldovei Istorice. De partea cealaltă ne aştepta autobuzul basarabean în aceleaşi condiţii. Cu două-trei excepţii, niciunul dintre participanţi nu mai fusese în România. Aparatura acustică şi optică –şi nu era puţină- urma să fie trecută „per  pedes” cei 4-5 m distanţa dintre autovehicole. Toţi bărbaţii participau la efectuarea acestui transfer. La un moment dat au coborât din autobuz şi solistele: Silvia Chiriac, Ocsana şi Georgeta Ciorici, Doina Aldea-Teodorovici şi etnografa Iulia Palade. Eu le aşteptam pe partea „românească” a podului, pentru a le saluta şi a le ura „bun venit” pe teritoriul României, manifestându-mi bucuria de a le avea oaspeţi. Le ştiam pe toate din emisiunile Tv Chişinău, „oaza noastră de libertate” în acele vremuri. Erau aşa cum  mi le imaginam, senine şi pline de încredere, transmiţând bucurie şi bună-dispoziţie. Fiecare dintre ele păşea peste linia de graniţă fără a exterioriza trăirile ce le frământau.. La trecerea  „graniţei” de către Doina, observ că o cuprinde o moleşeală, fiind gata să se prăbuşească. O prind repede de subsuori şi o întreb: „Ce s-a întâmplat, doamnă? Vă e rău?” Ea îmi răspunde: „Nu!” încercând să se redreseze, mascând emoţia. Apoi a continuat: „Domnul meu, în toată lumea am avut voie să plec şi să cânt, numai aici, în Ţară, nu! Acum vin, în sfârşit, în România. Trec Prutul pe care l-am blestemat de mică. Bunelul meu, fost director al Liceului din Leova, a fost împuşcat pentru că cineva  l-a denunţat la K.G.B. că stă toată ziua şi se uită pe fereastra din spatele casei peste Prut spre România. Azi e ziua în care voi păşi în mirifica ţară despre care mi se vorbea cu frică şi la care am visat mereu. În sfârşit voi cânta şi românilor mei din România!… Cum să n-am emoţii?!…” şi a izbucnit într-un plâns în hohote…

Drumul de la Albiţa până la Botoşani a fost un prilej pentru a elogia pământul şi oamenii ţării, de a evoca momente istorice şi culturale mai importante. Pe la ora 14,00 intram în Iaşi, unde urma să facem  un mic popas pentru a servi masa. Nimeni n-a vrut să mănânce. Toţi doreau să viziteze Palatul Culturii, Trei Ierarhii şi Catedrala Mitropolitană. Erau extaziaţi… Păşeau plini de emoţie, cu vădită pioşenie, în capitala istorică a Moldovei, în capitala culturală a României… în oraşul lui Miron Costin, Milescu-Spătaru, Varlaam, Movilă, Dosoftei, Cantemir, Asachi, Creangă, Eminescu… Ştefan Petrache, unul dintre solişti, îmi mărturisi că puţine localităţi îl impresionară aşa de puternic. Spre seară am ajuns la Botoşani, oraş care i-a încântat, de asemenea, prin marile şi multele personalităţi ale culturii române care s-au născut ori s-au format aici.

A doua zi la ora 16,00 în sala Teatrului „Mihai Eminescu” a avut loc primul concert. Poetul Grigore Vieru împreună cu interpretul Ştefan Petrache erau  prezentatorii şi moderatorii spectacolului „Rădăcina de foc”. Şi pentru că eram în „Patria Luceafărului”, spectacolul a fost deschis cu un preambul adus „Poetului Nepereche”, după care cantautorul Ion Aldea-Teodorovici şi soţia sa Doina au interpretat în primă audiţie absolută  melodia „Eminescu” pe versurile lui Grigore Vieru, melodie compusă cu ceva timp în urmă, dar păstrată pentru a fi lansată la public „acasă la Eminescu”. Sala teatrului era arhiplină. Nu se găsea loc nici pentru un ac. Încă de la primele versuri „La zidirea soarelui se ştie/ Cerul a muncit o veşnicie…” cântate cu tot sufletul, cu toată dăruirea de care erau în stare Doina şi Ion, spectatorii au înmărmurit. La sfârşitul melodiei sala plângea, iar aplauzele nu mai încetau… Melodia a fost reluată şi cântată integral! Aceleaşi aplauze, aceeaşi atmosferă de emulaţie şi bucurie… S-a cântat şi a treia oară. De data aceasta împreună cu sala… Abia după aceasta s-a putut continua spectacolul… Şi aşa s-a întâmplat peste tot în acest turneu de unsprezece zile: Suceava, Săveni, Dorohoi, Rădăuţi, Fălticeni, Bacău, Focşani, Vaslui. Săli arhipline, stadioane neîncăpătoare, săli de sport aglomerate, sute de spectatori rămânând pe dinafară. La Botoşani s-au ţinut şapte spectacole!!!, cântăreţii basarabeni bucurându-se de o primire impresionantă pretutindeni. Sfârşitul fiecărui spectacol se încheia de către poetul Grigore Vieru cu aceste cuvinte: „…să nu uităm, fraţilor, că oraşul dumneavoastră (şi spunea oraşul în care se afla) este la o azvârlitură de băţ de Chişinăul nostru de care ne desparte doar o lacrimă – Prutul!”… Ovaţiile nu mai conteneau, bucuria atingea cote de mare trăire sufletească. Toate melodiile erau bine primite, dar cele ale Doinei şi ale lui Ion ridicau sălile în picioare la fiecare final… Şi ei cântau „Eminescu”, „Reaprindeţi candela”, „Trei culori şi-o singură iubire”, „Răsai alfabet latin”, „Ce noroc să fii român”, „Pentru limba noastră”, „Sfântă ni-i casa”, ş.a.

La Suceava, spectacolul a fost ”blagoslovit” şi de prezenţa marii interprete Sofia Vicoveanca, creând  un moment de sincere emoţii patriotice. Un moment deosebit, cu puternice şi înălţătoare trăiri a fost vizita făcută la Mormântul Domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt de la Mănăstirea Putna. Aici după ce au vizitat spaţiul monastic şi s-au înclinat în pioasă reculegere în faţa pietrei tombale, au ascultat predica episcopului, discursul eminescologului Dumitru Vatamaniuc şi alocuţiunea lui Grigore Vieru care a încheiat astfel: „Cea mai mare satisfacţie a mea a fost , când, cu câţiva ani în urmă, fiind în această mănâstire, am văzut un grup de turişti turci, închinându-se la mormântul Domnitorului nostru Sfânt, Ştefan cel Mare!”… Dar surpriza cea mare avea să vină la spectacolul de pe stadionul din Săveni, când poetul Grigore Vieru a fost căutat de un unchi, o mătuşă şi o verişoară cu fiul ei, toţi din Miorcani, pe care nu-i văzuse din 1944!  Emoţii, lacrimi, îmbrăţişări… Câte amintiri nu au depănat, câte întrebări nu şi-au pus, câte enigme n-au încercat să le elucideze… L-am privit după întâlnire. Radia de fericire… ”Frate Costică, mi-a zis el, îţi dai seama ce înseamnă să te întâlneşti cu cineva după 45 de ani!? E inuman!… E nedrept să nu-i poţi vedea, să nu poţi împărtăşi păsurile rudelor, să nu poţi plânge pe umărul celor dragi, a celor apropiaţi, a celor care te înţeleg şi în venele cărora curge sângele aceloraşi strămoşi, să nu-i poţi îmbrăţişa când ai nevoie…

 

„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă / Râde un pământ,
Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi
Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.”
………………………………………………………………………..
„Mamă şi copilă şi crăiasă / Astfel este limba cea de acasă:
Mamă şi regină şi Fecioară / Astfel este limba cea din Ţară
Limba română…”   mi-a recitat cu lacrimi în ochi…

 

La câteva zile, mă rugă să iau legătura cu poetul Adrian Păunescu, căzut în dizgraţia regimului atunci. Reuşesc cu greu să o fac din hotel de la Bacău, transmiţându-i dorinţa lui „nenea Grig”, de a-l întâlni la Focşani, cea mai apropiată localitate din turneu de Bucureşti. În capitala Vrancei spectacolul se desfăşura la Sala Sporturilor. Mii de spectatori „curgeau” spre umplerea sălii devenită neîncăpătoare cu mult timp înainte de începerea spectacolului… Toţi voiau să-i vadă şi să-i audă pe fraţii basarabeni… Numai conducătorul Cenaclului „Flacăra” se lăsa aşteptat. La ora anunţată, reprezentaţia începe nu fără oarece tristeţe pe faţa lui Grigore Vieru. După vreo jumătate de oră, Sergiu Corneanu, impresarul nostru, mă anunţă ca a sosit poetul Adrian Păunescu.  Acesta a venit în celebrul său tricou de culoare închisă atârnându-i dezordonat peste trupu-i robust. Îl introduc la cabine şi îl rog să aştepte. Era de data aceasta un Adrian Păunescu cuminte şi docil, taciturn, cum nu mi-l închipuiam. Îi comunic vestea lui nenea Grig, care luminându-se dintr-o dată la faţă, îl invită în scenă făcându-i o prezentare laudativă. Reacţia publicului a fost una de neplăcută surpriză vociferând  într-o larmă de nedescris, agitându-se la apariţia lui: unii strigau, alţii fluierau, ceilalţi huleau, puţini fiind cei ce nu se manifestau. Ca pe vremuri la spectacolele „Flacăra”, Adrian Păunescu a încercat, cu vocea lui grav-baritonală, să liniştească spiritele, dar fără succes. A  părăsit atunci spaţiul scenic, huiduit, retrâgându-se îngândurat în culise… Constată cu tristeţe că detractorii îl învinseseră…  Stefan Petrache şi Grigore Vieru reuşesc cu greu calmarea spectatorilor şi continuarea reprezentaţiei, finalul fiind unul de înaltă trăire emoţională. În timp ce pe scenă se petreceau cele relatate mai sus, pe holul de la cabine era o altă agitaţie. „Tovarăşa” secretară cu propaganda de la comitetul judeţean Vrancea, cea care semnase aprobarea pentru desfăşurarea acestei manifestaţii, şi care din sală a participat la eveniment, leşina şi făcea spume, zbătându-se ca în timpul unui exerciţiu de exorcitare de frica pierderii postului, întrebându-ne şi întrebându-se, fără astâmpăr, „ce caută Adrian Păunescu aici?”, „cine l-a invitat?”, „şi de ce îi face necazuri?” cu greu pricepând că acest spectacol este sub genericul „Grigore Vieru şi invitaţii săi” şi ca atare poate să invite pe oricine găseşte de cuviinţă… Nu ştiu dacă, cei doi prieteni, au mai reuşit să-şi spună ceea ce ar fi dorit să-şi comunice, pentru că după nici jumătate de oră, Adrian Păunescu a refuzat invitaţia de a participa la o degustare de vinuri la Intreprinderea de Vinificaţie şi a părăsit Focşaniul.

Străbătând Moldova de la Nord la Sud, fraţii basarabeni, erau încântaţi de primirea care li se făcea şi de plaiurile ţării comentându-le favorabil în comparaţie cu imensiul spaţiu rusesc. Nenea Grig se arăta incomodat de faptul că peste tot era înconjurat de „personulităţi” gomoase care nu-i dădeau voie să intre în dialog cu spectatorii simpli, să le afle oful… Găsea mereu asemănări, dar identifica şi deosebiri între cele două spaţii moldoveneşti, între băştinaşii de pe un mal şi de pe celălalt al Prutului: comportamental, lingvistic, în privinţa libertăţilor, al nivelului de trai… şi atunci mi-a scris pe marginea gazetei „Literatura şi Arta” nr.17 din 20 aprilie 1989 cu care mă lăudam, având pe ultima pagină şi o poezie sub semnătura lui: „Fratelui Costică, să-l ferească Dumnezeu de raiul în care se cerşeşte, Cu drag Gr. Vieru 30.VII.’89, Focşani.”

După 24 de spectacole, după ce vreme de aproape două săptămâni am avut şansa să ocup aceeaşi banchetă lângă marele om, poet şi patriot Grigore Vieru, prietenia dintre noi deveni aşa de strânsă încât nu-mi puteam imagina că ar putea ceva să ne mai despartă… Timp de buni ani am comunicat telefonic, în scris, sau  ne-am vizitat… Dar voia lui Dumnezeu era alta… Rând  pe rând, nu după mare perioadă, în mod normal sau anacronic, principalii „actori” ai acestui important eveniment au început să dispară… Mai întâi soţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, în urma unui ciudat accident în 30 octombrie 1992!… vestea căzând ca un trăsnet, zguduind  inimile adevăraţilor  români…  În 18 ianuarie 2009, un alt accident curmă viaţa  şi aşa destul de şubredă şi de plăpândă, a marelui poet al Basarabiei, Grigore Vieru…  Pleca epuizat, hărţuit şi neînţeles de confraţii săi din Ţară care îl acuzau că a „rămas tot la Eminescu”, iar el le răspunsese că „la Eminescu  abia dacă se ajunge…” După încă aproape doi ani, în noiembrie 2010, şi Adrian Păunescu  ne  părăsea… Luptătorii cei mai activi întru bătălia pentru Basarabia, dispăreau încetul cu încetul… Ca un castel de nisip, tot ce începuse să se construiască, pare că se năruia… Mărăcini şi pălămidă acoperă acum, tot mai de nestăpânit, temelia abia începută… totul părea că intră în hibernare aşteptând  o primăvară prielnică renaşterii… La fel ca şi plantele, unele popoare renasc ciclic… Pentru altele, primăvara renaşterii rămâne doar o speranţă deşartă… Florile credinţei  în  revenirea la Patria-Mamă, care începuseră să înmugurească, au încremenit în acel stadiu… Răscolitorilor de conştiinţe, desţelinătorilor de sentimente patriotice, se pare că li s-au pus botniţe… Nu mai e acelaşi elan, acelaşi imbold ce cuprinsese inimile adevăraţilor români… Lupta se duce acum  într-un alt mod…, pe un alt fel de front, prin metode perverse şi absconse, cu alt tip de arme, greu de reperat…

Muzica şi versurile care atunci au făcut să răsune universul românesc de înălţătoarele lor cântece, au dispărut, s-au stins… Jarul ce mocnise decenii de-a rândul şi care atunci zbucnise devenind flacără, se pare că n-a avut combustia necesară să reziste… Turneul acela, devenit istorie, un adevărat click spre începutul desăvârşirii unităţii noastre naţionale, un moment de însufleţitoare şi puternică apropiere spirituală s-a abătut de la traiectoria iniţială… Prin dispariţia pionilor luptători, la fel ca într-un joc de puzzle, unde din cauza lipsei unor fragmente, întregul nu mai poate fi refăcut, s-a stins parcă şi entuziasmul mişcării patriotice ce demarase şi cuprinsese întregul popor  român  de pe un mal şi de pe celălalt mal al Prutului… Cântecele lor mişcau sufletele ascultătorilor, aprindeau idealuri înălţătoare, iar ideea de românitate, prindea contur… În toată activitatea lor au fost nişte luptători, adevăraţi patrioţi, demni români. O naţiune întreagă i-a iubit, i-a venerat şi i-a plâns…

De la acel turneu memorabil, primul în spaţiul românesc, care a făcut cinste Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, i-a adus nu numai recunoaştere naţională ci şi realizări financiare deloc neglijabile într-o perioadă de greu suportabilă autofinanţare, au trecut douăzeci şi cinci de ani!… Un sfert de secol… Două decenii şi jumătate de zbucium, de luptă, de neîncredere, de izbânzi, dar  mai ales de înfrângeri… Oare va mai apuca poporul acesta repede un un astfel de moment prielnic pentru o mare şi durabilă înfăptuire?… Greu de crezut!

Să fim vigilenţi, să nu ne lăsăm păcăliţi, să nu dăm şansă trădătorilor şi mancurţilor, lingăilor şi profitorilor să mai jubileze încă odată.

                                    „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimă română,
                                   Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României!”
                                                                                                   (V. Alecsandri)

               Să nu ne lăsăm. Spiritul românismului trebuie să triumfe. Suntem în stare. Rezistăm aici  puternici ca o stâncă, de când  Pronia Cerească ne-a dat  în  stăpânire aceste frumoase şi bogate plaiuri.  Asta arată că suntem un popor care are vigoarea şi tăria necesare. Încă puţin şi poate vom învinge. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Felicitari autorului cu aprecieri pentru articol!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5