Un vasluian, inginer silvic, Adrian Giușcă, stabilit în Canada, publică o carte Adevărul despre moartea lui Edward Johnson, sub pseudonim – A.G. Forester

                Iată romanul, unde-i romanul? este titlul la ce semnează Gruia Novac în Baaadul literar nr. 1-2 din februarie-mai 2014 întrebându-se dacă este în fața unui roman sau a unei nuvele, pledând mai mult pentru ultima, dar  în total cu aprecieri pozitive. „Derularea întâmplărilor e captivantă și dirijată cu abilitate… Structura și compoziția acestei cărți superbe par a fi construite de o mână care știe ce înseamnă dexteritatea, minuțiozitatea și, adesea, măsura… Dialogurile sunt partea forte a romanului, cartea putând fi oricând obiectul unei ecranizări sau dramatizări. Mai cu seamă că stilul e fermecător, cartea având un doar al ei șarm narativ, în secvențele în care întâmplările sunt supuse exagerării fanteziste… Descrierile sunt minuțioase, fără a deveni obositoare, iar portretele completează un tablou din care mișcarea n-a lipsit nicio clipă… Ca orice carte vivantă, constați că lectura este curgătoare, cititorul fiind obligat la aceasta de virtuțile creației.” – Gruia Novac, Baaadul literar din februarie-mai 2014.

              „Cartea place la lectură, se citește pe nerăsuflate, n-o lași din mână până n-o duci la bun sfârșit… acțiune fluentă, dialog viu, personaje bine individualizate și credibile, descrieri de natură, suspansuri specifice genului, puțin umor… englezesc și love story” – scrie și Serghei Coloșenco în Viața noastră, nr. 15, revistă tot bârlădeană, martie 2014.

               Roman polițist sau roman de dragoste? se întreabă și alți cititori, inclusiv noi.

           Thomas Adams este un detectiv particular din Birmingham, Anglia. Un pic fustangiu și burlac convins,  ar fi refuzat, fără îndoială.  cazul pe care Irene Johnson i-l propune, dacă n-ar fi găsit-o pe tânăra femeie atât de atrăgătoare. Dar spune ea adevărul? Este ea sinceră sau doar se preface? Oricum ar fi stat lucrurile, sentimentele tânărului detectiv devin din ce în ce mai puternice și rămâne să se ocupe de caz/ Când este descoperit  trupul unui bărbat asasinat pe proprietatea Irenei, Thomas  este obligat să se lanseze într-o cursă contra cronometru pentru a descoperi ucigașul. Și aceasta, în condițiile în care experimentatul inspector de poliție Sam Slade pare  să îl incrimineze pe tânărul detectiv.

             Născut în România și stabilit din 2006 în Canada, Adrian Giușcă a făcut studii de silvicultură și de informatică, dar  adevărata sa pasiune, se pare, rămâne literatura, părere care ne-o formăm citind Adevărul despre moartea lui Edward Johnson, cu subtitlul de „roman polițist”,  primul său roman. Spre convingere, cum se procedează, oferim un fragment din carte, mai bine zis din Capitolul I, din Cuprins, primele pagini intitulate Credeți în stafii?, restul altor trei capitole le lăsăm în seama plăcerii lecturii directe a cititorilor pasionați.

               „Într-o zi însorită din primăvara anului 198…, o tânără cercetă nehotărâtă inscripția aflată lângă ușa principală a imobilului cu numărul 14 de pe South Street: „Thomas Adams, dedectiv particular – etajul 2”. Ezită câteva clipe,își trecu mâna, cu un gest nervos, prin părul roșcat, apoi intră în holul  minuscul. Urcă în ritm  susținut scările până la etajul  al doilea, unde bătu într-o ușă pe care se afla o plăcuță identică cu cea de jos.

               -Intră, se auzi o voce de femeie.

               Tânăra deschise ușa și intră într-un birou de secretariat mobilat cât se poate de simplu.

           -Buna ziua, salută ea zâmbind pe fata urâțică și slăbănoaga care-și alunga  plictiseala dezlegând  cuvinte încrucișate, așezată la masa de scris.

               -Buna ziua, îi răspunse  aceasta, ceva cam acru, după ce o studie din cap până în picioare.

               -Aș dori să vorbesc cu domnul Adams, dacă se poate.

               Cealaltă se ridică, crăpă  ușa care dădea spre o  altă încăpere și spuse:

               -Tom, ai un client.

               -Invită-l  să intre, June, ce te tot codești atât?

               Când nou venita și bărbatul se aflară față în față înțeleseră, după ce se priviră câteva clipe, de ce se codise June atât și-și mutară privirile, stânjeniți: fiecare dintre ei îl găsea pe celălalt cât se poate de atrăgător.

               Vocea tinerei tremura ușor atunci când i se  adresa dedectivului:

               -Bună ziua, domnule.

               -Bună ziua, domnișoară, răspunse acesta. Vă  rog, luați loc. Cu ce  vă pot fi de folos?

               Fata  ezită câteva clipe, timp în care tânărul nu intrveni, mulțumindu-se să-i cerceteze din nou, cu o privire fugară, înfățișarea.

               -Sunteți domnul Adams, nu-i așa ?

               -Chiar el, domnișoară.

               -Mă numesc  Irene  Johnson și vin la  dumneavoastră, domnule Adams,  cu o problemă… nu știu cum să vă spun…Nu știu dacă nu cumva ar fi trebuit să mă adresez…Dar în sfârșit, dacă am venit, să vă spun ce mă aduce, nu?!

               – Desigur, domnișoară Johnson, o încurajă bărbatul, care urmărea răbdător expunerea șovăielnică a tinerei.

               Apoi fata începu să povestească iar Thomas Adams nu o întrerupse aproape deloc, mulțumindu-se să asculte cu multă luare-aminte.

               -După cum cred că v-ați dat seama după accentul meu, sunt crescută în America, mai precis pe coasta de Vest, la San Francisco, însă părinții mei erau englezi. Tatăl meu,  Edward Johnson, a fost în tinerețe funcționar în Colonii până să își piardă postul din cauza… unor probleme personale… adevărul  este că avea probleme cu alcoolul…Rămas fără slujbă, s-a întors în Anglia, aici,  la Birmingham, împreună cu mama. La  puțină vreme după ce m-am născut eu,  a plecat de-acasă, luând iarăși drumul Orientului, de această dată fără nici o slujbă. De altfel,  nici la Birmingham nu reușise să își găsească de lucru. Mama povestește că a mai primit o scrisoare de la el, o scrisoare în care o  implora să-l ierte pentru lașitatea lui și o asigura că de îndată ce va face rost de suficienți bani pentru un bilet de vapor se va întoarce acasă. Apoi, nimic.

               După ce a terminat  bruma de economii pe care le avea, mama a vândut locuința din Birmingham și am plecat la San Francisco, unde avea o verișoară, Clara Clinton. Soțul acesteia  era director adjunct la o firmă de turism și  a ajutat-o pe mama să obțină un post de traducătoare de limbă franceză. Aceasă slujbă i-a permis mamei să câștige destul cât să ne întrețină pe amândouă și să mă  dea la o școală particulară.

               Din păcate însă a slăbit mult și pe când aveam în ultima vreme, am fi  șaisprezece ani, deci acum cinci ani, mama a murit în urma  unei simple răceli.

               Țin minte că în aceeași perioadă, înainte ca mama să se fi îmbolnăvit, am primit o scrisoare expediată de tata din Anglia, de la Elpinshore. Nu știu cum aflase adresa noastră. Ne ruga să îl iertăm și să revenim în Anglia, unde, mulțumită norocului pe care îl avusese în ultima vreme, am fi putut avea o existență lipsită de griji, ori să-i permitem să ne viziteze în Statele Unite măcar. Mama i-a dat un răspuns mândru și usturător, spunându-i că am fi avut mare nevoie de sprijinul lui în urmă cu zece ani, dar că în prezent ne descurcăm mulțumitor și rugându-l să nu ne caute și nici să nu se obosească a ne mai scrie. Și, într-adevăr, tata nu ne-a mai scris.

Mie mi s-a părut oarecum exagerată îndârjirea mamei, dar nu am obiectat nimic și nici n-am mai discutat niciodată despre tata, spunându-mi că nu am dreptul să mă amestec, mama ducând tot greul creșterii mele. În fond, eu nici nu-l țineam minte pe tata.

Când mama a murit, mătușa mea Clara s-a purtat admirabil. Rămăsese văduvă de câțiva ani și nu avea nici un copil. Avea un  venit, nu prea mare, de pe urma soțului și m-a ținut vreme de doi ani de zile în școala particulară de care-am pomenit. Era  într-adevăr o școală bună și  în curând avea să vină și dovada: am reușit să obțin, în urma unui concurs,  o bursă la Universitatea Berkeley, unde studiez și acum. Astfel, am fost mulțumită că nu mai constituiam o povară pentru mătușa Clara.

          Îmi  vedeam de studii și-mi făceam tot felul de planuri legate de absolvire și de obținerea unui post care să-mi permită s,”ă am și eu, la rândul meu, grijă de mătușa mea… când am primit, alaltăieri, o telegramă cu următorul conținut:

              „Vă anunț cu nespus regret încetarea din viață a tatălui dv., Edward Johnson. Vă așteptăm la Eppinshore pentru  a-l însoți pe al dv. părinte pe ultimul drum, ca și pentru rezolvarea succesiunii. Binevoiți să primiți sincerele mele condoleanțe. Avocat Rudolph Gillespie.”

               Irene Johnson îi întinse dedectivului petecul de  hârtie de pe care citise. Thomas Adams îl citi și el, îl privi ce-l privi și apoi i-l  înapoie. Fata  îl puse la loc în geantă, își schimbă poziția în fotoliu și continuă:

               -Telegrama m-a descumpănit destul de serios. După cum v-am spus, nu-l mai țineam minte pe tata deoarece eram prea mică atunci când ne-a părăsit. Cu toate acestea, n-aș fi putut spune, pur și simplu: „Pentru mine, omul acesta nu reprezintă nimic, nu există.” O parte din ființa lui viețuia în sufletul și trupul meu. Poate  că anumite gesturi, expresii ale feței sau poate chiar gânduri ale mele erau și ale lui.

               În plus, observasem cât de mult o marcase pe mama conviețuirea cu tata. După ce acesta ne-a părăsit, n-am văzut-o cu adevărat veselă, și nici alt bărbat nu și-a căutat. Niciodată  nu l-a vorbit de rău pe tata și nici măcar nu admitea să se pomenească de el în prezența ei. Eu cred că  răspunsul acela usturător la scrisoarea tatei s-a datorat temerii ca nu cumva, acceptând să-și reia viața alături de el atunci, când acesta dobândise o situație frumoasă, să-l facă să creadă că e interesată mai degrabă de banii lui. Cred că dacă tata ar fi omis să precizeze că e bogat, mama s-ar fi  întors la el.

               Irene  vorbise părând să fi  uitat de prezența dedectivului, cu ochii ațintiți peste capul acestuia, undeva pe perete și cu glasul încărcat de tristețe. Brusc, își scutură puțin  capul frumos, îl privi nesigură pe Thomas Adams și se bîlbâi:

               -Dar…Ce să vă spun…Să vă relatez faptele, nu? Acestea vă interesează… Ca să…

               Dedectivul o privi deschis și-i spuse cu blândețe:

               -Domnișoară Johnson, mulți clienți de-ai mei pățesc la fel ca dumneavoastră: se trezesc dezvăluindu-și unele dintre cele mai intime gânduri în fața mea, un străin. Desigur că,  în principal, interesează faptele; dar pot să vă asigur că tot ceea ce îmi povestiți acum va rămâne în dosul acestei uși. Așadar,  vă rog să continuați, în modul pe care îl veți considera  cuvenit.

               Irene îl privi cu simpatie, îi zâmbi recunoscătoare și continuă:

               -Așadar, primisem telegrama și nu prea știam ce să fac. Am mers la mătușa Clara și i-am cerut sfatul. Biata mătușică s-a tulburat mai mult decât mă așteptam și s-a oferit să mă însoțească în Anglia. Am călătorit cu avionul și pe aeroportul din Birmingham ne-a întâmpinat  ieri un om destul de  gras, cu un nas coroiat și doi ochi mici, care clipeau des îndărătul unei perechi de ochelari demodați.

               -Domnișoara Johnson ? m-a întrebat.

               -Da, eu sunt.

               Bărbatul și-a scos pălăria, a clipit des și a spus:

               Dați-mi voie să mă prezint: mă numesc Rudolph Gillespie și am fost avocatul  tatălui dumneavoastră până când  soarta nemiloasă ni l-a răpit. Vă rog să fiți încredințată că veți găsi în persoana mea un protector sincer și un prieten adevărat, așa cum  și tatăl dumneavoastră  m-a considerat. Binevoiți să primiți condoleanțele mele și vă asigur că sunt alături de dumneavoastră în încercarea grea prin care treceți.

               Mi-a spus toate acestea ținându-mi mâna și, când a terminat, mi-a scuturat-o energic. I-am arătat-o cu un gest pe mătușa Clara, spunându-i:

               -Dumneaei este verișoara mamei, doamna Clara  Clinton.

               – Oh, doamna Clinton, încântat să vă cunosc! a exclamat  avocatul, strângându-i și ei mâna.

               Apoi ne-a invitat să urcăm într-o mașină mare și elegantă, s-a așezat în față, lângă șofer și i-a spus:

         -Acasă, John.

               Apoi către mine:

               Știți,  sărmanul  Edward nu prea ieșea și, deși își putea permite, n-a ținut niciodată șofer.  John  este de fapt valetul casei și conduce mașina rareori, mai ales când se întâmpla ca stăpânul lui să dorească să iasă și să nu vrea să conducă el însuși. De altfel, tatăl dumneavoastră îl prețuia în mod deosebit pe acest „flăcău”, riscă o  mică glumă domnul Gillespie, John având aproape  șaizeci de ani, glumă  rămasă fără ecou.

               Doar John și-a întors  puțin fața către el, spunând demn și politicos:             .

                              -Vă mulțumesc, domnule. Sunteți prea bun cu mine.

               O vreme a domnit tăcerea. Priveam  pe geamul mașinii și eram emoționată contemplând locurile în care știam că văzusem lumina zilei și gândindu-mă la tata. Am întrebat:

–              Cum a murit tata, domnule Gillespie?

           –     Infarct, domnișoară. Nici eu, nici personalul de  serviciu nu știam că tatăl dumneavoastră era cardiac. Nu  avea un medic al casei și cred că nici el nu știa că era bolnav.Criza l-a surprins alaltăseară, în vreme  și mă-și făcea ordine prin hârtii…

               Iarăși s-a așternut tăcerea.Priveam cum se perindau livezi,  pajiști, păduri, cătune și mă gândeam că tatei trebuie  să-i fi fost familiare aceste imagini pe care eu le vedeam pentru prima oară. Ca prin vis, auzeam vocea avocatului, dându-ne lămuriri:

         -Priviți, am intrat în Elpinshore. Aici, pe dreapta, e hanul „La trei mistreți” iar lângă el e Poșta. Acolo, la stânga este gara.

               În continuare, casele cochete, așezate de o parte și de alta a șoselei, dădeau o  înfățișare  plăcută satului. Am cotit la dreapta pe un drum secundar dar foarte bine întreținut și foarte curând am lăsat în urmă ultima casă. Ceva mai încolo se vedea biserica și, în spatele ei, cimitirul.

               John a oprit mașina și domnul  Gillespie ne-a condus,  pe mine și pe  mătușa Clara, în capelă, acolo unde se afla sicriul în care își dormea somnul de veci  tata.

               Am făcut câțiva  pași  înspre  sicriul masiv și am simțit cum mi se moaie genunchii și mă părăsesc puterile. Domnul Gillespie m-a susținut și am înaintat, mai mult împinsă de acesta, până la căpătâiul tatei.

               -Aveam în America această fotografie, spuse Irene, întinzându-i-o dedectivului, care o examină în tăcere și i-o înapoie.Vedeți și dumneavoastră ce figură plăcută avea tata. Când  mi-am îndreptat aseară ochii asupra chipului neînsuflețit din sicriu, mi-am pierdut cunoștința și ori de câte ori îmi voi aduce aminte acea imagine mă voi cutremura. Fața tatei era de  nerecunoscut, fiind schimonosită de un rictus. Oricât  de înspăimântător ar fi un rictus însă și oricât de puțin  l-aș fi cunoscut pe tata, reacția mea a fost totuși prea violentă… este ceva ce-mi scapă… vreau să spun, în expresia acelui sărman chip  neînsuflețit. Ceva  ce-mi scapă și care  m-a îngrozit atât de tare, încât m-a făcut să nu-l mai privesc nici aseară, nici azi, la înmormântare. Nu  l-am mai privit acolo, în sicriu, este adevărat, însă de văzut, l-am mai văzut.  Dar  să nu anticipez…

               Irene  îl privi din nou cu recunoștință și reluă:

         -Cred  că nu vă fac o impresie prea bună… Cel puțin eu mi-am făcut o impresie cât se poate de proastă despre mine însămi în ultimele două zile…

               -Nu, de ce?… Să știți că și eu, ca și dumneavoastră, fac parte dintre persoanele care au tendința de a fi  mult mai aspre cu ele însele decât ar  fi cu alții puși în situația lor. Așa că nu vă faceți nici un fel de griji dinspre partea mea.

               Irene  îl privi din nou cu recunoștință și reluă:

               -Când  mi-am venit în fire, mătușa Clara îmi ținea capul în poală și îmi mângâia  fruntea.  O femeie de vreo cinzeci de ani, îmbrăcată în doliu, tocmai strângea sărurile cu care mă treziseră.       Femeia aceasta avea întipărită pe figură o suferință… hai să-i zic „cronică”, ce nu cred că se datora neaparat morții tatei.

            -Ea este Mary Wade, menajera… adică… fosta menajeră a tatălui dumneavoastră. Tocmai  v-a dat să mirosiți sticluța cu să săruri și,  după cum se vede, v-ați revenit. Dacă doriți, putem pleca imediat acasă.

               După ce a rostit  aceste cuvinte, avocatul m-a ajutat să mă ridic și m-a susținut până la mașină. John a închis ușile după ce ne-am instalat în același fel, eu cu mătușa Clara în spate și domnul Gillespie lângă șofer.

               Se înserase deja. Curând, am cotit pe o alee cu pietriș care străbătea pădurea. Farurile puternice ale mașinii își deschideau un culuar de lumină, dar umbrele negre ale copacilor și imaginația mea exacerbată de impresiile acelei zile m-au făcut să mă ghemuiesc, înfiorată, lângă mătușa Clara.  După câteva sute de metri, am ajuns la o poartă de fier cu inscripția „PRIVATE” pe ea, care era deschisă, astfel că John nu a fost nevoit să oprească.  Curând, pădurea a început să se rărească și a făcut loc unei poieni largi pe care, din pricina întunericului, mai mult am ghicit-o decât am văzut-o și în mijlocul căreia se profila reședința tatălui meu, „Hawks Lodge”. Aseară, din cauza întunericului, n-am putut vedea casa deloc pe dinafară și foarte puțin pe dinăuntru, dar astăzi avocatul mi-a arătat-o, încăpere cu încăpere și m-a condus prin împrejurimi.

               Casa este veche de cel puțin două sute de ani, dar a fost recent renovată și are  toate facilitățile moderne pe care un om civilizat și le-ar putea dori. Intri   într-un hol mare, care dă în salon și în sufragerie. Salonul spațios și foarte înalt are o scară  interioară care duce la etaj. Tot la parter se află bucătăria și odăile personalului – în afară de John și de Mary Wade, tata mai avea o bucătăreasă, Anne Wilkins, o femeie de vreo șaizeci de ani care într-adevăr gătește bine. La etaj, deasupra sufrageriei,  se află biblioteca, despărțită printr-un  coridor de biroul și dormitorul  tatei. În capătul celălalt al coridorului mai sunt două camere de oaspeți. Toate camerele de la etaj au câte o ușă care dă pe terasă.

               V-am descris casa pentru a vă face o idee asupra locului în care s-au petrecut lucrurile ciudate pe care vi le voi povesti.

               John  ne-a condus în salon, unde ne-am așezat. Avocatul ne-a întrebat:

               -Poate  doriți un ceai, o cafea sau un scotch, până ni se va servi masa?

               Am cerut fiecare câte o cafea mare și fierbinte, pe care John ne-a adus-o în scurt timp.

               -Domnișoară Johnson, a spus avocatul,  peste câteva minute va sosi domnul Ilingworth, notarul din Elpinshore, care va deschide în prezența noastră testamentul lăsat de tatăl dumneavoastră. Întâlnirea este fixată pentru ora 20,30.

               În clipa aceea John a intrat, spunând:

               -Domnule avocat, tocmai a telefonat domnul notar Ilingworth, care vă roagă să îl scuzați că din pricina unor probleme  neașteptate și urgente va întârzia o jumătate de oră.

               Avocatul și-a încruntat puțin sprincenele în dosul ochelarilor, a pufnit pe nas cam enervat și a spus:

–              Bine, John, vom aștepta.

Valetul s-a înclinat, țeapăn și demn, apoi a luat-o spre ușă.

           – O clipă, John. Poate doamnele  doresc să vadă, în acest răstimp, camerele  în care vor fi găzduite?

               Am schimbat o privire cu mătușa Clara și am încuviințat, ridicându-ne. John ne-a condus pe scara  interioară la etaj. Am înaintat pe culuar până când acesta a deschis o ușă, spunând:

               -Doamnă Clinton,  aceasta este una din camerele de oaspeți, pe care domnul avocat a dispus să o pregătim pentru dumneavoastră.

               Am intrat și eu o clipă, aruncând o privire. Camera era  mobilată cu gust și mătușa Clara era foarte încântată. Bagajele îi fuseseră deja aduse, așa  că se apucă să despacheteze.

               John  m-a condus în celălalt capăt al  coridorului.

           -Domnul avocat a considerat potrivit să rămână el peste noapte în această cameră de oaspeți și să locuiți dumneavoastră în micul apartament al tatălui dumneavoastră. Poftiți,  vă rog… se intră prin birou…Dormitorul  are o ușă care dă direct în culuar, dar domnul Johnson o ținea mereu încuiată. De altfel,  nici nu avem  cheia. Nu știu ce a făcut tatăl dumneavoastră cu ea.

               Am intrat în biroul tatei, emoționată.  Aceeași mobilă lipsită de ostentație, dar de foarte bună calitate, odinea desăvârșită a cărților de pe rafturi și a obiectelor de pe birou, felul  în care era aranjat dormitorul, alături, m-au făcut să constat cu tristețe faptul că tata și cu mine am fi putut avea, cu siguranță, multe lucruri în comun.

                Vocea lui John m-a readus la realitate:

               -Domnișoară, dacă aveți nevoie de ceva, butonul soneriei este aici –  și mi-a arătat un mic  buton, aproape de un colț al  biroului. Mai aveți un buton și la noptieră, în dormitor.

               – Mulțumesc,  John.

               S-a înclinat și a pornit spre ușă.

–              John!  l-am oprit eu. N-ai vrea să iei loc și să vorbim puțin?

            -Cum doriți, domnișoară, mi-a răspuns el și s-a așezat pe marginea unui fotoliu.

               -Te-aș ruga să-mi povestești despre tata. Ești  de mult în serviciul lui ?

               -De doisprezece ani, domnișoară, de când tatăl dumneavoastră a cumpărat  Hawks Lodge. De altfel și doamna  Wilkins, bucătăreasa,  și doamna Wade, menajera Semple cum se cuvine și ne place să credem că a fost mulțumit de noi.

               -Cum a murit?

               -Eu ce să vă spun, domnișoară?! Domnul avocat ar putea să vă lămurească mai bine. Din câte am înțeles eu, deși tatăl dumneavoastră părea în putere,  și era destul de activ, că doar adminisra el însuși domeniul, suferea de inimă. Domnul avocat trăsese la noi în noaptea cu  pricina. Pe la ora opt am auzit soneria și m-am grăbit să văd ce dorește domnul Edward. Pe hol, în fața ușii biroului, stătea domnul avocat. Mi-a spus: „John, eu am sunat. S-a întâmplat o nenorocire… Privește …” Am intrat în birou și l-am văzut pe domnul Edward stând în fotoliu, cu capul și brațele sprijinite pe masă, parcă ar fi dormit. Când m-am apropiat însă și i-am văzut fața, mi-am dat seama cât de chinuitor îi fusese sfârșitul,,,

               Mi-am ridicat privirea către John și am văzut cum două lacrimi mari se prelingeau pe obrajii brăzdați de riduri ai bătrânului servitor și cum bărbia îi tremura ușor. Am privit din nou covorul și după o vreme l-am întrebat:

               -L-a văzut cineva,  un medic, după ce a murit?

               -Desigur. Domnul avocat a telefonat imediat domnului doctor Semple, medic aici în sat. Doctorul a constatat că decesul se datora unui infarct și a consemnat acest lucru în actul de deces, din câte am înțeles.

               -Bine, John, îți mulțumesc, i-am spus și l-am urmărit cu privirea cum se înclină, țeapăn, cum merge cu pași măsurați și cum închide fără zgomot ușa biroului în urma lui.

               Câteva minute mai târziu,  ne aflam  iarăși în salon, mătușa mea Clara, eu, avocatul și domnul Ilingworth, notarul, un bărbat de vreo cinzeci de ani care arată încă bine – înalt, subțire și mereu cu un surâs fin în colțul gurii. Acesta din urmă i-a spus lui John, care tocmai se pregătea să iasă:

               -John, cred că ar fi bine să asiști și dumneata. Cheamă însă mai întâi pe  Wilkins și Wade, vrei?

               Când  cele două fe tot ceea cemei au apărut, însoțite de John, notarul a luat din nou cuvântul:

               -Am  în fața mea testamentul regretatului Edward Johnson, pe care îl deschid în fața dumneavoastră.

               Apoi a citit:

               – „Eu, Edward Johnson, aflat în deplinătatea facultăților  psihice și mintale și manifestându-mi în mod liber voința, las următoarea  dispoziție testamentară: tot ceea ce posed va reveni fiicei mele, Irene  Johnson, cu excepția sumei de o mie de lire. Această sumă va fi dată servitorilor mei, pentru serviciul îndelungat și ireproșabil, astfel: John Finch – patru sute lire, Mary Wade și Anne Wilkins – câte trei sute lire.

               O rog  pe fiica mea să mă  ierte pentru felul în care m-am purtat în tinerețe și să se căsătorească, atunci când își va fi găsit alesul, ca semn al acestei iertări, la biserica din Yellowbridge, aceeași în care am pășit și eu în fața altarului alături de biata mea soție.

               Edward Johnson”.

               ..Spuneam, următoarele capitole ale cărții, II, III și IV, tot despre crimă e vorba dar și despre îmbrățișări, totul în termeni cuviicioși încât, ca cititor, ai dori să-i citești și alte volume, nu spun recenzenții că autorul e dat cu literatua, poate mai mult decât cu silvicultura? Numai că, bibliografia e săracă în privința asta, cât am căutat, inclusiv la Wikipedia, Facebooc sau Google, am rămas ca la început cu informațiile…

            „Domnului Ion N. Oprea, din partea autorului, cu deosebită considerație pentru îndelungata sa activitate jurnalistică și literară.

               Cu stimă,  A.G.Forster (Adrian Giușcă), Aylmer, Quebec, Editura Danube, CANADA, 2013”.

               Cartea am primit-o însoțită și de următoarele rânduri, semnate de un moș al autorului:

               „Domnule Oprea,  Autorul, pe numele adevărat ADRIAN GIUȘCĂ, fiul unuia din frații mei plecat la cele veșnice, stabilit de peste 8 ani în CANADA, inginer silvic, fost șeful Ocolului Silvic Vaslui, a scris această carte în ROMÂNIA, a predat-o la Porto-Franco, fiind acceptată pentru tipărire, editura a dat faliment între timp.

               În Canada a mai făcut câteva modificări și a tipărit-o.

               A aflat despre dumneavoastră de la mine, apoi de pe Internet.Rezultatul această reacție!

               Vă reînoiesc urarea de Mulți Ani!, cu succese, cel puțin asemănătoare cu cele din 2014.

               Cu dragoste, Bârlad, prof.Virgil Giușcă, noiembrie 2014”.

               Într-adevăr, în 2014 Cenaclul nostru de la distanță a dat cititorilor un număr de unsprezece volume – corespondența profesorului Alexandru Mânăstireanu din Bârlad, Mozaicul enciclopedic a prof. colonelului Constantin Manoliu din Câmpina, un roman-trilogie, eroina  lui Adriana Andreiaș Micu, locatară a Căminului de bătrâni Schitul DARVARI, restul cărți diferite pe  teme precum: Singurătatea, Oameni și opera lor, Darul vieții-DRAGOSTEA, Dorul de-acasă, Gânduri în labirint, Eternitatea ideilor în cărțile noastre, încât în 2022 am ajuns la un total de circa 160 de volume cu peste 40.000 de pagini, cum scrie Martha Eșanu într-o revisă a UZPR…

               Despre bibliografia Adrian Giușcă-A.G. Forester rămân liniștit, n-am sugerat lui Google să se ocupe de asta, lui și altora?

               Ion N. Oprea, Iași, 6 noiembrie 2022.