UNDE, DOAMNE, SĂ MĂ DUC?
Autor: Lhana Roma-Nova

“Du-te, poporul meu, intră în cămările tale și închide ușa după tine; ascunde-te puține clipe, până când mânia va fi trecut!” (ISAIA, 26, 20)

Unde, Doamne, să mă duc, ce cămară mă primește
când eu sunt un pui de cuc pe care străinu-l crește,
și ce ușă pot închide când n-a fost nicicând deschisă
inima-mi care se vinde pe o frunză de melisă?
Spune-mi, Doamne, cum să fac a găsi azi adăpost
printre frunze într-un copac… când mi-ai fost mereu anost,
n-am avut ochi ca să văd, nici urechi care s-asculte,
sufletu-mi năștea prăpăd – slava Ta, să o insulte?

– Pus-am în Sion o piatră, temelie – de încercare,
dar voi ați zvârlit-o în vatră și-ați pus foc, ce provocare
când crezut-ați că se poate adăposturi din minciună,
legământ cu vise moarte… stând ascunși în văgăună?
Învoielile cu iadul le-ați pecetluit prin prunci
când ați pregătit orjadul și-ați zvârlit în el porunci,
ați săpat șanțuri adânci prin ziduri de temelie
în care zidisem stânci… de cuvinte, herghelie!

“Și cuvântul Domnului va fi pentru ei: țav lațav, țav lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam (poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, regulă peste regulă, regulă peste regulă, când pe aici, când pe acolo) ca să meargă și să cadă peste cap și în cursă să fie prinși!” (ISAIA, 28, 13)

Unde, Doamne, să mă duc, să nu cad în sfânta-Ți cursă
când eu sunt un eunuc ce bea laptele de mursă,
n-am știut ca să mă îmbăt cu licoarea Ta divină
când găsit-am prin omăt lacrima-Ți, într-o lavină?
Spune-mi, Doamne, ce poruncă ai gândit să-mi dai în taină
ca să fiu pui de ieruncă, nu în adâncul apei traină,
să fac ouăle de aur pentru singuru’ Împărat
Care este lumii Faur… fi-voi eu răscumpărat?

“Și pentru tine, acesta va fi semnul: anul acesta mâncați din pâinea ce crește pe ogoare, în anul al doilea, din ceea ce crește de la sine, iar în al treilea an semănați, secerați, sădiți vii și mâncați din roadele lor.”

Unde, Doamne, să mă duc, cum mă va primi ogorul
când eu sunt doar un haiduc ce-a pierdut mereu priporul,
iar când pâine am furat de la fețe preaînalte
n-am gândit că fac păcat, făceam inimi să tresalte?…
Spune-mi, Doamne, cum va crește de la sine pâinea nouă
când doar Fiul, dintr-un pește, a hrănit mulțimi de rouă,
dacă acesta fi-va semn… voi putea a-l recunoaște,
voi fi sclavul Tău cel demn și va fi într-o zi de Paște?

– Nu știți postul care Îmi place?
Uite, ăsta este rostul… să găsiți în voi doar pace
când din pâinea ce-Mi e trup n-o zvârliți la dobitoace,
ci bucăți din ea se rup spre flămânzi făr’ de cojoace,
îmbrăcați-i pe cei goi, pe sărman poftiți în casă
și-ți vedea cum amândoi nu v-ascundeți vechea rasă,
rupeți lanțul nedreptății, jugul greu să-l dezlegați
celor ce-s ai judecății victime, adevăr… să nu negați!

Doar atunci lumina voastră răsări-va precum zori
dimineața în alabastră ce sculptatu-s-a din nori
și doar ea, tămăduirea ce-așteptați în vechi cămări,
vă va căuta privirea s-o salveze de blamări
și-o să vezi cum te închid (ca într-o menghină de flori):
înaintea-ți… e un zid – dreptatea și-a’ ei culori,
iar în urma-ți…e o luptă – cu toți diavolii, mereu
S-a lăsat a fi Ea ruptă, Slava de la Dumnezeu!
(31. 03. 2020)