ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 13 Iul. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 14 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Universul lui Bergson-“maşină de făurit zei”

Întreaga filosofie a lui Henri Bergson încearcă să ofere, peste timp, o replică la concepţiile lui Descartes. Filosoful pune viaţa, în diversitatea ei infinită şi ubicuă, în locul presiunii cogito-ului şi a dictaturii pretenţiei raţiunii de a controla despotic “pasiunile sufletului”. Direcţia gândirii lui Bergson urmăreşte,aproape fidel, un crez formulat în ani tinereţii:”A şti să te bucuri de prezent, să stăvileşti neliniştea şi teama, iată adevărata înţelepciune şi scopul ultim al oricărei filosofii”(Henri Bergson “Ecrits et paroles,”Paris, 1957-1959, volum de debut,p.29). Influienţa lui Epicur, pe care îl citise din scoarţă în scoarţă, i-a conturat aceste gânduri. Louis Lavelle în “La philosophie francaise entre les deux guerres”, volum apărut la Paris în 1942, scria la pagina 91 că Bergson este “unul din rarii filosofi pe care gloria i-a vizitat”, atrăgând cititorii şi auditoriul cu magia verbului sclipitor, obişnuit să ducă din tinereţe frumoasa imagine ţesută de exaltările apologeţilor. Opera sa , multiplu diversificată, totuşi pare unitară şi organizată insistent în preajma idei direcţionare-trăirea subiectivă a duratei. O scrisoare către Harald Hoffding scrisă de Bergson avertiza categoric că miezul operei sale este “intuiţia duratei”, scrisoare semnalată de exegetul danez Vladimir Jankelevitch în “Henri Bergson”,Paris, 1959,p.4, şi orice altă perspectivă închide nesupusului calea spre ea. “Curentul vieţii”  filosoful încearcă să-l pătrundă, să-l ducă în chinga disciplinată, să-l pună sub direcţionarea înţelegătoare  a sufletului. Acest context Bergson îl face pe filosof să semneze pactul cu iraţionalul. Însă părerile comentatorilor săi sunt contrazise de lucrările principale ale lui Bergson care refuză să poarte numitorul comun favorit–durată, fiecare adduce o primenire revelatory de accent.”Eseu despre datele imediate ale conştiinţei” (1889), se axează indubitabil asupra libertăţii eului şi al cogitoului, “Materie şi memoria”(1896), în care se face referire asupra raportului şi confluienţei dintre spirit şi corp, “Evoluţia creatoare”(1907), unde se insistă asupra dinamicii vieţii în univers, iar”Cele două surse ale moralei şi religiei”(1932) părăseşte direcţia iniţială şi se îndreaptă spre apologia creştină. Fiecare dintre aceste lucrări orchestrează diferit experienţa eului din gândirea lui Bergson- dar niciodată cu final de imn al bucuriei, în paginile fiecăreia revin insistent sunetele joase ale unui sentiment tragic al timpului, cu accente de doină, ca în cântecele de jale româneşti, sau tânguitoare ca un clopot al destinului, al cărui sunet vibrează altfel pe timp noros. Filosoful spunea în al doilea volum al său “Ecrits et paroles” că marii gânditori şi-au pus problema sensului vieţii, dar mai puţini ne-au făcut să înţelegem  că purtăm în noi cheia enigmei. Viaţa constituie existenţa privilegiată a universului şi angajamentul cel mai serios, însă dificil, pe care şi-l poate asuma o filosofie să-i explice sensul. Însă, gândind ca Fr.Schlegel, că filosofia se dezinteresează de orice propedeutică, Bergson urmăreşte să capteze ritmul vieţii, să redea plasticitatea ei impunătoare printr-o gândire la fel de maleabilă şi plastică, neobligată de arhetipurile ne fructuase ale metafizicii. Filosofia lui este departe de a concepe viaţa ca o abstracţie, ”ca o simplă rubrică sub care se înscriu toate fiinţele vii”,(Euvres, ediţie apărută la centenar, Paris 1959,p.493), doreşte să-i statuieze vieţii intactă prospeţimea, să plonjeze în abisurile ei insondabile, să se implice în vâltorile fluxului vital şi să urce până la rangul de conştiinţă de sine a acestuia. La început rigoarea ştiinţifică nu prea o găsim în lucrările lui, predomină înclinarea spre poezie, în “Evoluţia creatoare”, la pagina 578, filosoful asimilează traiectoria vieţii cu un obuz explodat într-o jerbă de fărâme sclipitoare, pentru ca la sfârşit să cedeze loc religiei, în “Cele două surse ale moralei şi religiei”, unde  îşi face loc providenţa, universul fiind imaginat ca “o maşină de făurit zei”. El descoperă că forţa explozivă a vieţii înfrânge rezistenţa materiei brute, pe care o echivalează cu “inerţie, geometrie, necesitate” şi deschide   drumul pavat cu certitudini al evoluţiei, al dinamicii imprevizibilă şi spontană al “elanului vital”, asimilat cu energia ocultă, răspunzătoare de promovarea vieţii de la ameobă la om. El compară ,oarecum entuziast, natura, tulburătoare prin imensa eflorescenţă de forme, prin jocul aleator şi arbitrar al forţelor ei, cu “o mare operă  de artă“ şi preia de la romantism motive pentru a o descrie. Cum ar fi mobilitatea infinită care desfide legea, muzicalitatea care suspendă haosul, emoţia artistică intensă care revelează nemărginirea. Conceperea vieţii instinctului şi a dorinţei ca reactive pentru înţelegerea omului, convertirea penumbrelor psihice în echivalent spiritual, “desenarea” cu o fineţe de filigram a stărilor afective, analizarea perseverentă a memoriei, acea indiscretă fiică a plictiseli, cum o numea Ungaretti, sunt elemente cu care bergsonismul doreşte să recucerească ogoarele pierdute ale perceptului Socratic. Acesta folosit de Bergson devine solidar cu elanul vital şi insurgent faţă de raţiune, fapt ce-l face pe Leon Brunschvicg să spună în “La vie interieure de l`intuition” că teoria bergsoniană “ignoră imperativul moral al lui Socrate”.

A ne  cunoaşte  spunea Bergson înseamnă a descifra în efervescenţa adâncurilor aritmiile şi euritmiile elanului vital, a acorda puterile sufletului la tumultul răscolitor prin care viaţa cosmică irumpe iraţional în om. El susţine că elanul vital produce şi indivizi de excepţie- eroii, profeţii, sfinţii-ctitori ai unei ai unei “morale deschise”, care îndrumă oamenii către “societatea deschisă“, prin care se înţelege umanitatea. Sub imboldul lor înmugureşte în om dorinţa de identificare cu principiul iubirii şi creaţiei emanate de divinitate şi să se contopească cu ea. Prins în capcana timpului, în chinga lui haină, omul trece necurmat prin un nesfârşit şir de metamorfoze, devine mereu altul; niciodată fiinţa lui intimă nu se îmbăiază de două ori în valurile aceluiaşi râu sufletesc.

Filosofia lui Bergson nu construieşte o strategie a victoriei omului asupra timpului şi nici nu luminează vocaţia unică a omului de a dura valori nepieritoare, de a căuta, în zborul infinitului minimal(clipa), ,, mirabila sămânţă”,cum spunea Blaga, a eternului înţeles ca maşină de făurit zei.