Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CONŞTIINŢA ŞI INTUIŢIA FILOSOFICĂ

Primit pentru publicare: 10 auSopticaCirpian-320x200gust 2016
Autor: Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ
Publicat: 10 august 2016
Redactor: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CONŞTIINŢA ŞI INTUIŢIA FILOSOFICĂ

Specificul filosofiei poate fi clarificat mai bine prin reflecţia adâncă asupra problemelor filosofice, căci o anumită problemă are un anumit obiect şi anumite interogaţii – presupoziţii asupra acestora. În exerciţiul reflexiv de faţă, ne propunem să analizăm comparativ două perspective filosofice complementare: conştiinţa filosofică la Lucian Blaga, respectiv, intuiţia filosofică, la Henri Bergson.
Plecând de la indentificarea interogaţiilor posibile, demersul nostru reflexiv presupune următoarele: cum se realizează, în sens bergsonian, contactul subtil dintre „exteriorul” lumii sensibile, cu „interiorul” nostru afectiv, în aprofundarea şi înţelegerea realităţii? În ce măsură, intuiţia filosofică accentuează o problemă de tip filosofic, sau în ce condiţii filosofia este văzută ca un elan „care ne împinge de la suprafaţă” către interior?
Analog, trebuie să clarificăm şi ce este conştiinţa filosofică, ce implicaţii are aceasta în domeniul cunoaşterii, mai exact, cum vede Lucian Blaga diferenţa între intuiţie şi conştiinţă, între intelect şi instinct? Totodată, trebuie să analizăm şi critica făcută de Lucian Blaga, filosofului Henri Bergson, cu referire la condiţia omului, ca „homo faber”: în ce măsură este justificată aici critica intuiţionismului bergsonian?
În teza sa de doctorat, „Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, Henri Bergson introduce conceptul de intuiţie, însă îl foloseşte asociat conceptului de „durată pură”, ca „intuiţie a duratei”. În orizontul acestei idei, Bergson separă timpul fizic, măsurat prin intelect – inteligenţă, de durata pură (reală), măsurată prin intuiţie, ca instinct uman, fiind acuzat astfel de anti-intelectualism. Dar, întrucât se crede că prin această distincţie făcută între „timpul fizic” şi „durata pură”, renunţă la inteligenţă, în realitate, Bergson subliniază că „intelectul introduce cantitatea, acolo unde se manifestă calitatea”, ori calitatea ţine tocmai de „intuiţie”. Critica cea mai dură pe care o face Blaga lui Bergson, nu constă însă în negarea concepţiei acestuia despre „intuiţia filosofică”, demersul său critic vizează mai exact perspectiva antropologică.
În acest sens, Lucian Blaga consideră „homo faber”-ul bergsonian, ca fiind o „existenţă întru imediat şi pentru securitate”, neputând admite ca între om şi animal să existe doar o diferenţă graduală şi nu una de esenţă, cum este fiinţarea „întru mister şi pentru revelare”. De fapt, Henri Bergson îşi dă seama că inteligenţa singură este incompatibilă cu metafizica, de aceea, în lucrarea „Evoluţia creatoare”, ca şi în „Intuiţia filosofică”, categoria centrală nu este „inteligenţa”, ci „elanul vital”. Acest elan se însoţeşte cu intuiţia şi îl redă pe „homo faber” lui „homo sapinens”, adică redă pe om lui însuşi. În viziunea lui Bergson, atât omul, cât şi animalul, posedă instinct (capacitate de conservare) şi inteligenţă, însă, animalul instinctual tinde spre inteligenţă fără a o atinge, pe când la om, instinctul este un corelat al inteligenţei, fără să se opună acesteia.
Astfel, relaţia dintre intuiţie şi inteligenţă nu mai este una atât tensionată, pe cât se credea înainte în cadrul gnoseologiilor axate pe exacerbarea raţiunii pure. Intuiţia este asociată calităţii, continuităţii, duratei pure, iar inteligenţa devine cea care segmentează realul şi introduce discontinuitate tocmai acolo unde factorul discontiunuităţii este esenţial. Bergson se foloseşte pentru a realiza diferenţa intuiţie-inteligenţă, de exemplul cinematografului. Avem intuiţie atunci când timpul filmării curge, inteligenţa operează însă atunci când filmul este secvenţializat, cadrul cu cadru. Intuiţia astfel, simpatizează cu esenţa, cu eul nostru profund.
Din acest motiv, inferenţa se aplică inteligenţei şi nu intuiţiei. Căci, inferenţa este un raţionament în care ceea ce urmează se deduce cu necesitate din ceea ce precedă şi astfel se prelucreză experienţa trecută în sensul celei viitoare. Iar dacă omul se deosebeşte de animal prin inteligenţă şi prin capacitatea de a fabrica unelte, la fel o face acum la modul esenţial şi prin aceea că omul este doar o fiinţă intuitivă.
Potrivit lui Lucian Blaga, filosofia constituie un domeniu autonom faţă de celelalte discipline, întrucât deţine intuiţii numite de el, orizonturi (spaţiale, temporale, axiologice…). Aceste orizonturi determină tocmai unicitatea filosofiei, aceea de a intui sensuri despre totul existenţei şi nu doar aspecte specifice, limitate la un anumit câmp de cercetare, cum fac ştiinţele exacte. Singularitatea filosofiei constă în aceea că e urmată întotdeauna (sau ar trebui să fie), de o conştiinţă filosofică. Pentru a se distinge de celelalte ştiinţe, pentru a-şi cunoaşte propria valoare, propriile limite, filosofia se întoarce printr-un act reflexiv asupra condiţiilor sale şi asupra conţinutului său. Deci, conştiinţa filosofică este actul secund care urmează constituirii filosofiei, este interogarea asupra modului în care filosofia se distinge de ştiinţă şi artă. Cunoaşterea elementelor ştiinţifice, mitice, magice, care au influenţat gândirea filosofică şi determinarea precisă a motivelor şi temelor filosofice, sunt sarcinile unei conştiinţe filosofice.
Conştiinţa filosofică este obiectul analizei unui studiu aparţinând unui lui Lucian Blaga, „Despre conştiinţa filosofică”, ţinut la Universitatea din Cluj între 1946 şi 1947, în etapa sintezei filosofice, după ce îşi elaborase aproape în întregime sistemul său filosofic. Aceasta-i permite să definească conştiinţa filosofică drept o „stare posibilă mai complexă a conştiinţei, cea de supremă veghe a omului”, căreia îi aparţine în primul rând o mare luciditate cu privire la diversele viziuni filosofice realizate, precum şi atitudinea ce trebuie luată faţă de ele. În articulaţiile ei proprii, autonome, cu procedeele şi mijloacele de care dispune, cu valorile şi conceptele-i specifice, conştiinţa filosofică devine ea însăşi o filosofie, o existenţă niciodată încheiată, totdeauna un proces de refacere, reevaluare şi regândire a unor domenii ale existenţei, a unor concepte proprii sau metode ce se cer reînnoite.
Conştiinţa filosofică are menirea de a aduce un „necurmat spor de luciditate”, însemnând o nouă trezire a conştiinţei din „somnul infinit în care fiinţa noastră pluteşte”. În viziunea lui Blaga, „conştiinţa filosofică” este un „apendice al filosofiei”, o sumă de acte prin care filosofia se autoreflectă. Aceste acte de autocunoaştere (de reflectare a gândirii filosofice asupra ei înseşi), acte lucide, dar mai puţin conştient consolidate, devin atitudini fireşti ale filosofului, prin care acesta este călăuzit în eforturile sale de articulare şi structurare a unei noi viziuni despre lume.
O conştiinţă filosofică este determinată totodată de o cunoaştere adâncă a ceea ce s-a scris în filosofie şi de existenţa unei sensibilităţi filosofice necesare unei viziuni de ansamblu a existenţei şi receptării raţionale a acesteia. La Lucian Blaga, conştiinţa filosofică revelează misterele existenţiale (condiţia umană fiind aceea de a fiinţa „întru mister şi pentru revelare”), pe când la Henri Bergson intuiţia filosofică revelează caracterul profund al existenţei, ca fiind capacitatea intuitivă a omului de a cunoaşte „elanul vital”.
Revelarea, în cadrul conştiinţei filosofice, se face prin „transcendentul care coboară”, iar relevarea la intuiţia filosofică, presupune iluminarea şi încrederea oarbă în forţa omenescului, în propriile capacităţi intelectuale şi spirituale ale omului. Revelarea, în schimb, presupune o iluminare şi totodată o participare la această iluminare (aşa cum s-a revelat Dumnezeu lui Saul în drumul Damascului).
Deşi filosofii numesc intuiţia „conştiinţă animalică”, animalul având o anumită strategie în conservarea speciei, acestea se înscriu într-o ordine finalistă a vieţii de specie, integrându-se în ceea ce Lucian Blaga numea „creaţia anonimă”, care este organizată datorită unor cadre funcţionale a priori (de exemplu, legea selecţiei naturale a lui Charles Darwin, care variază de la o specie la alta).
Superioritatea creaţiei umane ce constă în conştiinţa filosofică, diferenţiază net produsele animalului care nu sunt rezultatul unor acte de creaţie, ci nişte stereotipuri ce definesc grija pentru fiinţarea „întru imediat şi pentru securitate”, întrucât aceasta îl ţine permanent treaz în vederea luării de atitudine faţă de mistere (fie prin revelarea, accentuarea, atenuarea cantitativă sau calitativă, fie prin potenţare).
Intuiţia are un rol esenţial în sintetizarea conceptelor antinomice, contribuind la crearea a ceea ce Blaga numea „antinomii transfigurate”. Rolul sintetizator al intuiţiei, Blaga îl atribuie intelectului extatic, acesta fiind înzestrat cu capacitatea de a realiza saltul transcendental de autodepăşire a fanicului prin criptic.
Intelectul (conştiinţa) are rolul de a analiza materialul concret obţinut prin intuiţie, iar rolul de analizator al conştiinţei, Blaga îl atribuie intelectului enstatic, înzestrat cu capacitatea de a descrie fenomenele empirice, de a le abstractiza şi de a le sublima. Conştiinţa filosofică implică, deci, un raţionalism enstatic, iar intuiţia filosofică un raţionalism extatic.
S-a observat, deci, că prin reflecţia asupra spiritului filosofic, metafizica a încercat să simplifice şi să se apropie de viaţă, însă, prin aceasta ne vom limita doar la condiţiile de întemeiere a oricărei filosofii deplin conştiente de funcţia sa. Întrucât sistemul filosofic e un edificiu complet de probleme, e necesară simplitatea şi spontaneitatea spiritului în cunoaşterea doctrinelor anterioare, prin sinteze ale cunoştiinţelor dobândite.
Trebuie să găsim, totuşi, ordinea în complexitate, sinteza mai mult sau mai puţin originală a ideilor în mijlocul cărora a trăit filosoful. Dezvoltarea complicată a ideilor şi teoriilor, formularea, corectarea şi recorectarea acestora, nu au făcut decât să redea cu aproximaţie sporită, simplitatea intuiţiei lui originare. Cu alte cuvinte, trebuie să surprindem o imagine intermediară între simplitatea intuiţiei şi complexitatea abstracţiilor ce o traduc, imitând astfel atitudinea iniţială a filosofului. Imaginea intermediară fiind o imagine negativă (putere de negaţie, de interzicere a acceptatului), revenirea intuitivă la sine se face atât prin depăşirea logicii rectilinii, cât şi prin tangibilitatea exteriorului, prin verificarea adevărului la nivel empiric, senzorial.
În genere, istoricii gândirii ne-au deformat în mod fatal percepţia proprie asupra unei teorii sau idei filosofice, astfel că o doctrină filosofică ne-o reprezentăm în mod fals, ca un moment anume dintr-o evoluţie teoretică a unei şcoli de gândire (filosofia este înţeleasă aici ca organism şi nu ca o compoziţie), fapt ce atribuie istoriei gândirii mai multă continuitate decât există în realitate. Filosoful spune acelaşi lucru indiferent de problemele, ştiinţa sau gândirea timpului său, de aceea, trebuie să ne înălţăm către intuiţia originară a reflecţiilor despre ceva.
Riscurile asumate de filosofi prin contractul de asigurare a nezdruncinării certitudinilor asupra unor lucruri se vor împlini prin modul cum vor reuşi (sau nu) să ne comunice intuiţia fenomenului de unde îşi trage puterea tocmai viziunea lor despre ceva. Obligaţia filosofiei rămâne ca prin metodele menite să surprindă lucrurile gata făcute, să urmeze mişcarea gândirii înscriindu-se în devenire, adică în viaţa lucrurilor înseşi.
Întrucât fenomenele timpului prezent sunt dense şi flexibile, soluţia e să surprindem lumea exterioară aşa cum este, nu numai la suprafaţă, ci în profunzime. Vorbim aici, desigur, de un prezent zbuciumat, ce survine în grabă, fără reţineri, tocmai din elanul inconştient al trecutului apropiat. În acest context, filosofia este complementară ştiinţei, şi ne oferă bucuria (şi orgoliul) de a nu renunţa la a cunoaşte şi înţelege totul existenţei, iar ştiinţa ne dăruieşte prin descoperilele sale, bunăstarea şi confortul necesar actului de reflecţie filosofic.
Atât Blaga, cât şi Bergson, prin reflecţiile lor filosofice aduc contribuţii esenţiale la dezvoltarea metodei raţionalismului inductiv, cu implicaţii şi aplicaţii atât în matematică, cât şi religie, prin dogmatizare şi axiomatizare, încercând astfel, să „răspundă cu mijloace mature la întrebările pe care şi le pun copii”. Exemplul lor va rămâne în istoria gândirii un reper fundamental în ceea ce priveşte asumarea unei viziuni proprii asupra lumii, în efortul continuu de a înţelege şi valorifica infinitele mistere ale lumii.

Bibliografie:
1.Bergson, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, traducere Diana Moroşanu, Editura Institutul European, Iaşi, 1998;
2.Idem, Evoluţia creatoare, traducere Diana Moroşanu, Editura Institutul European, Iaşi, 1998;
3.Idem, Introducere în metafizică, traducere Diana Moroşanu, Editura Institutul European, Iaşi, 1998;
4.Blaga, Lucian, Despre conştiinţa filosofică, Editura Facla, Cluj, 1974;
5.Diaconu, Florica; Diaconu, Marin, Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5