M-am întrebat mereu de-a lungul anilor, de ce urăsc cu patimă unii oameni? Deși este o emoție umană distructivă și poate fi stăpânită, totuși, unii dintre noi, creaturi înzestrate cu acea materie gelatinoasă furnizoare de rațiune numită creier, devin uneori adevărați monștri sub imperiul URII.
URA este un sentiment complex, violent, devorator de suflete, este cel mai trist și rapace sentiment care duce la violență sub toate formele, care sfărâmă armonia, pacea, liniștea, bunăstarea, iubirea dintre oameni.
În esență, URA este un fel de forță a individului sau a unui grup de oameni, care sunt mutilați sufletește. Unii au suferit, au fost agresați, abuzați fizic și psihic și nu au putut să treacă de un trecut urât, devenind ei înșiși agresori prin ură. Alții așa s-au născut, „croială rea”, cum spunea adesea, bunica mea maternă, când era vorba de un om „rău la mațe”, având în bagajul genetic acest morb al urii care-i face neputincioși și răi.
Pentru om, URA este o povară greu de suportat. Ea, URA îi oferă o „fata morgana” a dreptății sau a victoriei, consumându-i ca o sălbăticiune flămândă o mare parte din energia emoțională, chiar și fizică, făcându-l sclavul furiei de nestăpânit, otravă care ucide lent, zi de zi bietul suflet. Uneori, ea, URA este atât de furibundă, încât omul poate deveni un nebun, fără să-și dea seama, fără să priceapă, fără să judece, cât de otrăvitoare este nesăbuința de a se lăsa pradă acestui rău imens.
Dacă stai de vorbă cu omul care urăște, știe ce are de spus, se apără, își aduce argumente care să-i justifice ura. Dar nimic nu rezistă în favoarea urii. Omul care urăște este un om slab, neputincios, frustrat și care simte nevoia organică de a sluți sentimentele semenului, chiar dacă nu-l cunoaște în adevăratul sens al cuvântului. Prin ură, individul simte cum se răcorește de trecutul lui, de frustrările care-l macină fără să le judece, simte nevoia permanentă de se război cu ceva, cu cineva, simte nevoia să facă demonstrații fără să cunoască formule, simte nevoia să toarne veninul și mizeria peste cel vizat, cu dorința macabră de a jigni și umili până în plăselele sufletului celuilalt, neștiind că este privit dinafară, cu milă și compasiune, poate chiar de cel ofensat. În general, omul care urăște, nu prea cunoaște empatia, dar face caz de ea, își atribuie calități pe care nu le are, și păcălește apropiații, dar nu pentru multă vreme, căci, răutatea și ura pocnesc la un moment dat, ca niște buboaie pline de puroi. Din interior, URA este sentimentul omului slab, rănit, dezamăgit și care nu are capacitatea de a înțelege mecanismele acestui complex biologic, care este omul. Omul care urăște este superficial, care nu-și poate vindeca rănile, ci, dimpotrivă, le zgândără, le infectează și mai mult prin resentimente pe care nu le poate gestiona spre lecuire, ci dimpotrivă, le dă statut de aliat în neputințele lui.
El, omul care urăște este permanent cu veninul pe buze, în vorbe, în privire, în gestică, făcându-l să aibă ticuri și armură ruginită, spoită cu răutate și micime a minții.
Se crede superior când împroașcă răutăți, crede în elucubrațiile lui, așteaptă ovații și recunoaștere, ofensează, amenință, este ca un actor prost, netalentat, care nici măcar nu știe unde se află și de ce. Uneori este jalnic și obraznic și-atunci se creează un gol în jurul lui. El este omul care va repeta ca o moară stricată, că nu uită, că nu iartă.
De când este lumea pe pământ, a avut mereu nevoie, pentru progres, de uitare, de iertare. Amenințarea, ura, răutatea au dus la războaie, mizerii, nenorociri printre oameni, adevărate cataclisme în societățile umane.
URA izolează, dezbină, strică, sfărâmă, mutilează, distruge, arde, îngroapă suflete și minți. Ea pârjolește omul transformându-l într-un pustiu, un ținut arid și ostil, un loc plin de spini otrăviți care pătrund în adâncul măruntaielor, putrezindu-le și transformându-le într-o masă vâscoasă și scârboasă. Omul care urăște este un om bolnav care încearcă mereu să-și justifice URA, și își creează un zid al urii, în spatele căruia stă la pândă ca un dușman.
Parcă toată energia lui și-o canalizează pentru împroșcarea cu venin și simte satisfacție când reușește să-și verse furia ca o moluscă otrăvitoare, după care așteaptă respect, compasiune, înțelegere, recunoaștere. Dar ce poți să înțelegi la un om care este verde de furie mereu, care urăște bolnăvicios și care este acaparat de nebunia urii? La urma urmei este identitatea lui, este pecetea lui și este greu de crezut că un astfel de om mai poate fi recuperat. Ca să poți ieși din capcana urii, îți trebuie multă forță, educație, multă muncă, multă iubire, respect, înțelegere și dorință profundă de a te vindeca de această boală, care este URA. Printr-un curaj sincer, prin introspecție a minții și printr-o deschidere spre reanalizarea conștiinței, omul care urăște se poate recanaliza spre alte direcții ale umanului, ieșind din labirintul răutății și urii spre o reconstrucție a identității. Trebuie să-și recunoască fragilitatea și să dezvolte printr-o muncă îndârjită, forme de compasiune, respect, bunătate, iubire față de sine și față de semenul său.
Numai iertând cu adevărat, din toată inima, cu respect și responsabilitate, cu maturitate și conștiință, omul otrăvit de ură poate să-și cicatrizare rănile, poate deveni cu adevărat puternic și se poate împăca mai întâi cu el, apoi cu ceilalți, și-atunci, respectul semenilor după care tânjește mereu, îl va căpăta de la cei din jurul lui în mod natural, de necontestat. În interiorul omului care urăște exista o frământare continuă care macină permanent idei fixe și neînțelese de cei din apropiere. El, omul care urăște, își construiește mereu o poveste în care el este o victima, o victimă absolută iar cel asupra căruia își revarsă ura este vinovatul care nu are niciun drept de apărare. Urând, el capătă un sentiment de stabilitate și totul capătă sens în mintea și comportamentul lui. Se crede puternic, hotărât și pare neînduplecat în vorbe și fapte. În ochii lui, ai celui care urăște, oamenii pot apărea răi, nedrepți, superficiali și mereu are pregătită doza de venin pe buze. Lumea este ca un loc ostil în care el nu se simte confortabil, ajungând un fel de prizonier al propriei răutăți. Deși, uneori pare rațional, ura îl consumă totuși și-l acaparează fără a mai putea ieși de sub stăpânirea ei. Ura îi dă energie, îi furnizează un scop și îi oferă iluzia că este puternic, cinstit, drept și curajos.
El, omul care urăște, este o victimă a propriei uri, devenind rigid în gândire, dar și vulnerabil, chiar dacă se teme că i se spulberă argumentele propriei răutăți. El este „omul care nu uită”, care „nu iartă”, neputând astfel să mai evolueze din această închisoare a rigidității, rămânând un blocat în propria-i temniță tapetată cu ură și neputință. Ca să iasă dintr-un astfel de loc, trebuie să-și recunoască durerile, frustrările, trebuie să dea drumul sincerității, bunătății, rațiunii pe care le-a negat.
Trebuie să transforme energia urii într-o energie a reconsiderării, a înțelegerii și a ieșirii din bezna răutății. Este un drum greu, chiar foarte greu, iar dacă nu are niște „date” în bagajul genetic sau căpătate, construite prin educație, atunci, va fi un condamnat în ură, o vietate care își zgândără mereu rănile, infectându-le cu puroiul urii. Și-atunci, va rămâne cât va trăi, un frustrat răutăcios care, își va găsi scuze pentru orice vorbă grea, pentru orice atitudine ironică, malițioasă, plină de veninul urii.
martie 2026, București
Profesor Maria Cernătescu, UZPR