Era vremea viermilor de mătase şi frunze
dispăreau în implozii pe crengile zilei,
o luasem pe sub scoarţa pământului după muze
trăind din ce pusese natura în cutia milei.

Din când în când îmi toceam coatele urcând
în rădăcini şi mai departe în crengi,
eram un miriapod viermuind în gând
şi-n frunzele unei păduri întregi.

Uneori mă strecuram în păsări şi-n zbor,
eram fluture vânat de cîntec şi culoare,
câte odată mă cuprindea vâscoza unui dor
şi mă urcam prin rădăcini spre soare.

Oceanul de aer şi lumină m-a cuprins
precum apa unde peştii presimt furtuna,
când eu de scoarţa Terrei învins
mă simt fluture sau om, îmi e tot una…