Transhumanța păstorilor din Balcani a cuprins după anul o mie și zona Bitiniei, fostă provincie tracică din nord-vestul Asiei Mici, în zona litoralului de sud al Mării Negre. Apartenența vlahilor la Imperiul bizantin a permis acestora, începând cu împăratul Iusinian cel Mare, să practice oieritul în zona capitalei Constantinopolului și în nord-vestul Asiei Mici până la căderea Bizanțului la 1453. Desigur ocupația otomană nu a blocat fenomenul păstoritului la valahi, aceștia fiind buni producători de carne de miel, foarte căutată pe piața turcească și musulmană. Păstorii valahi din Balcani și-au păstrat privilegiile pastorale până târziu, în perioada de părbușire a Imperiului Otoman, în secolul al XIX-lea. Ei și-au pierdut limba vorbită aromână, adică limba română străveche populară, de secolul XIII, grecizându-se prin limbă, dar și nu prin port, ocupații sau tradiții. Sunt istorici care pun existența vlahilor din Asia Mică și pe seama etnogenezei traco-romane. Înainte de cucerirea romană, Asia mică de nord-vest aparținea unor regate tracice, inclusiv zona cetății Troia. Posibil ca unele cuvinte iliro-trace să fi rămas la această populație de păstori, dar grosul transhumanței și emigrările din secolul XIII făcute de împărații bizantini ar fi creionat în acest areal o zonă a păstorilor valahi. Blachernae sau Vlaherne (în limba greacă: Βλαχέρναι) a fost un cartier în partea de nord-vest a Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit. În acest cartier era un izvor căutat, un palat imperial, dar și renumita biserică „Sfânta Maria” din Blachernae (Panagia Blacherniotissa), construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Flavius Marcianus, în anul 450, extinsă de împărătul Leon I (457–474) și renovată de Iustinian I cel Mare (527–565). Biserica Sfânta Maria a fost distrusă de otomani în 1434, dar a fost reconstruită în 1867. Filologul român Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit, în special a scrierilor lui Genesios și a Lexiconului Suidas a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvintelor „vlah” și „Blachernae”. Conform acestei opinii, cuvântul „Blachernae” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit în sec. al VI-lea și se referea la un cartier în care locuia o mică colonie de vlahi veniți din Sciția Minor (Dobrogea de astăzi). Gheorghe Popa Lisseanu a susținut de asemenea această opinie. Suburbia Vlaherne este pomenită și în scrierile lui Teofan Mărturisitorul în legătură cu revolta lui Flavius Vitalianus împotriva împăratului Anastasius din anul 513. După Ilie Gherghel, cuvântul vlah s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit. Originea bizantină a cuvântului vlah este sprijinită și de istoricul Stelian Brezeanu, care consideră că una din primele scrieri despre românii de la sud de Dunăre, semnalați sub numele de „vlachorynchini” (vlahii de pe râul Rynchos), a apărut într-o povestire istorică referitoare la mănăstirea Kastamonitou, scrisă în secolul al XVII-lea dar bazată pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. (vezi Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului „Vlach”, București: Convorbiri Literare, 1920, pp. 4-8; G. Popa Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia, Editura Vestala, București, 2014, p. 78; Theophanes Confessor. În: Fontes Historiae Daco-Romanae, București, Institutul de studii Sud-Est Europene, 1970, p.599; Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005, p. 126). Colonia de vlahi din Bitinia (Asia mică) a fost o regiune istorică, care a cuprins și un regat elenistic în nord-vestul Asiei Mici, între Marea Neagră şi Marea Marmara. Cercetătorul Teodor T. Burada a descoperit în anul 1892 nouă sate de vlahi în Bitinia, în nord-vestul Asiei Mici. „Dar chiar și acolo unde s-au cufundat în alte popoare, energica vitalitate a poporului român a lăsat urme văzute, ale fostei lui existențe. Avem nouă sate de Vlahi în Bitinia (Asia), descoperiți de mine în anul 1892, care au luptat și luptă încă și până astăzi pentru a-și menține originea lor, portul și numărul cel mare de cuvinte românești ce au în graiul lor”, scria în 1916 Teodor T. Burada. Acum se ridică două întrebări: vlahii din Bitinia identificați de cercetătorul Teodor T. Burada erau meglenoromânii, categorie de români pe care o cunoaștem, sau era o descoperire de senzație, rămășițe ale vechilor traci care au înființat regate precum Troia pe țărmurile de azi ale Turciei? Nu pare credibilă această teorie de un protocronism funciar. Se pare că vlahii identificați de Teodor T. Burada erau meglenoromânii (machedoni – zona Tesalia și mai ales macedoni de nord), pentru asta avem explicații, dar dacă a descoperit o nouă categorie de vlahi, asta înseamnă că arealul de răspândire al vlahilor depășea Peninsula Balcanică și putem vorbi de o prezență însemnată a Vlahilor și în Anatolia. (vezi Gheorghe Popa-Lisseanu, „Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi noi”, editura Vestala, București, 2016).

Bitinia este mărginită la nord de Marea Neagră, la est de Pamfilia și Galatia, la sud de Frigia iar la est de Misia și Marea Marmara. Regiunea a fost populată din mileniul I î.H. de triburi trace, cel al bitinilor dând numele întregului ținut. Bitinia beneficiază în secolele VI-IV î.H. de o largă autonomie în cadrul Imperiului Persan, fiind condusă de dinastii locale. Pe litoral, în secolele VII-VI î.H., sunt fondate coloniile grecilor vechi Calcedon și Astacos. În epoca luptelor dintre diadohi, principele trac Zipoites se emanicipează de sub autoritatea lui Lisimah și adoptă în 297 î.H. titlul de rege marcând începutul erei bitiniene și punând bazele unui regat elenistic independent. Amenințați de puternicul vecin Mitridate VI Eupator, regii elenistici nu-și pot menține tronul decât cu sprijin militar roman. Ei lasă Romei moștenire regatul Bitiniei, organizat de Cneus Pompeius în 63 î.Hr. ca posesiune romană în provincia Bitinia Pontus, inclusă din 395 în Imperiul Roman de Răsărit. De asemenea, în Bitinia, la Niceea, are loc în 325 primul conciliu al bisericii creștine, iar la Calcedon, în 451, cel de al IV-lea, cunoscut și sub numele de Conciliul de la Calcedon care condamnă doctrina monofizită. În zonă apar vlahii refugiați sau ”roiți” de fenomenul transhumanței, dar și emigrați datorită războaielor vlaho-bizantine. Victoria răsculaţilor vlaho-bulgari din Paristrion şi Munţii Haemus (Munţii Balcani), cu sprijinul cumanilor nord-dunăreni, asupra Imperiului Bizantin în 1185-1186, a dus la constituirea între Balcani şi Dunăre a Imperiului Vlaho-Bulgar sau Imperiul Asăneştilor, în frunte cu conducătorii mişcării, fraţii vlahii, Asan şi Petru. Succesele înregistrate împotriva forţelor bizantine, destinate înăbuşirii mişcării, au impus autorităţilor de la Constantinopol o primă recunoaştere a noii organizări politice, în anul 1188. În condiţiile politice complexe din Peninsula Balcanică, la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul secolului următor, alături de Imperiul Vlaho-Bulgar vor lua naştere, la sud de Munţii Balcani şi alte formaţiuni politice vlahe, autonome, aflate în raporturi conflictuale cu Bizanţul. Cauzele care au determinat acestă evoluţie politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre cele identificate de noi, considerăm două ca determinante: aria de răspândire a vlahilor, sub forma unor insule compacte între celelalte populaţii din regiune, ceea ce a împiedicat o acţiune comună a acestor enclave împotriva Bizanţului; rivalităţile existente la nivelul fruntaşilor vlahi, dornici de parvenire, speculate şi întreţinute cu abilitate de diplomaţia bizantină. (Prof. dr. Vasile Mărculeț, Vlahii balcanice și relațiile lor cu Balcanii. 1185-1204, https://www.dacoromania-alba.ro/nr28/vlahii.htm). Înființarea ”regatelor” vlahe arată că locuitorii se diferențiau etnic de grecii care conduceau Imperiul roman (bizantin).

O altă revoltă a valahilor a fost cea din Vlaha Tesaliei să fi dus la emigrări de vlahi în Bitinia? Păstorii vlahi au ajuns prin transhumanță în nordul Asiei Mici. Sunt întrebări pe care arheologii și istoricii trebuie să răspundă în urma cercetărilor pe teren și în arhive. Împăratul bizantin, Constantin X Ducas (1059 – 1067) va duce în timpul domniei lui o politică de fiscalitate excesivă, având ca scop redresarea situației de criză începută imediat după moartea împăratului Vasile al II-lea, 1025. Acest lucru va genera nemulțumirea populațiilor existente în themele (provinciile) balcanice. Și vlahii (aromânii) din Tesalia vor avea de suferit urmare acestor măsuri austere. Reacția lor, va fi organizarea în anul 1066 a unei răscoale îndreptată contra împăratului bizantin și a administrației themei. Comunitatea din Larissa și din zona înconjurătoare aparținătoare de thema Hellada era compusă din vlahi, greci și posibil și bulgari. Nu știm care era raportul numeric dintre aceste etnii, dar este mai mult ca sigur că vlahii (aromânii) erau majoritari, Tesalia fiind numită și in secolele XIII – XV, Vlahia Mare. Informațiile despre aceste evenimente le datorăm scrierii lui Kekaumenos, intitulată “ Sfaturi și povestiri” redactată între anii 1075 – 1078. Răscoala a fost pusă la cale de un grup de oameni de vază ai orașului Larissa: vlahul Berivoi, Ioan Gremianites, Grigore Bambakas, vlahul Slavotă Carmalakis și Theodor Skibon Petastos. Conducatorul lor era însă Berivoi, în a cărui casă se adunau complotiștii pentru a pune la cale strategia declanșării răscoalei. Kekaumenos îi categorisește pe vlahi ca fiind urmași ai dacilor și besiilor, deopotriva de necredincioși, ca și strămoșii lor față de romani, și, arată că din apropierea Dunării și Savei au pornit spre miazăzi, și, s-au răspândit prin Macedonia și Epir. Berivoi avea să atragă de partea complotiștilor și elita conducatoare din orașul Trikala, precum și ciobanii și țăranii din Câmpia Larissei. Istoricii bizantini făceau confuzia dintre vlahi și daci. Să fi fost doar o confuzie? Niculiță pus în fața neintervenției împăratului bizantin, trece și el de partea răsculaților, acceptând rolul de conducător al răscoalei. Care a fost cauza trecerii lui de partea complotiștilor, istoricii o motivează prin intenția de a controla și bloca revolta. Modul de scriere a cronicii este voit părtinitoare față de Niculiță, doarece istoricul Kekaumenos era ginerele acestuia. În încercarea de a-l apăra și a justifica faptele socrului său, cronicarul va avea o atitudine dușmănoasă față de ceilalți conducători ai răscoalei, în special față de vlahi. Totodata va încerca să micșoreze vina lui Niculiță, și să atribuie vlahilor toată răspunderea revoltei. Rolul făcut de Niculiță este însă foarte ciudat, deoarece el se afla în acea vreme și în legătura cu Roman IV Diogenes, pretendent la tronul imperiului bizantin, și, contestatar al lui Costantin X Ducas. Roman IV Diogenes (1068 – 1071) îl va elibera pe Niculiță din inchisoare, în urma arestării lui de către Constantin Ducas, la înfrângerea revoltei. În urma acestor conflicte bizantino-vlahe avem de-a face cu emigrări de păstori valahi sau cu strămutări imperiale de populații în Asia Mică.

În perioada interbelică nouă sate de aci sunt locuite de vlahi, numiți Pisticoși («Păstori»), în număr de vreo 5000 de suflete. (Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, ed. VI, 1929). Aceste răscoale valahe și luptele dintre bizantini și imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor a dus și la migrații ale păstorilor valahi în Anatolia. Ana Commena în hronicul ”Alexiada” considera că termenul de vlah, înseamnă ”păstor nomad”. Cu turmele lor, posibil ca vlahii să ajungă în Bitinia pe urmele strămoșilor lor traci și romani. Istoricul Georgios Pachymeres în lucrarea ”Istorii compuse” vorbește de greutățile făcute de împărații bizantini valahilor, care sunt strămutați în Asia Mică. Mai ales de împăratul Andronic II Paleologul în anul 1285. I-a mutat cu oi și vite forțat în zona Bursa, unde mai târziu au căzut sub stăpânirea turcilor selgiucizi. (Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre, https://www.proiectavdela.ro/pdf/gheorghe_zbuchea_romanii_la_sud_de_dunare.pdf). Etnologul Teodor T. Burada a fost un asiduu cercetător pe urmele valahilor din Balcani, Moravia, Silezia sau Arabia nordică. Pasionat de a descoperi arhetipul păstorilor români, Teodor T. Burada s-a comportat ca un explorator britanic clasic din epoca victoriană. Teodor T. Burada s-a născut în anul 1839 la Iași. A fost fiul lui Teodor R. Burada, Mare Vornic în Moldova, primul profesor român de pian și chitară și al Mariei I. Burada (n. Isăchescu; 1812-1885), prima femeie traducătoare de teatru în limba română. Bunicul dinspre tată, Radu Burada a fost preot în zona Măgurei. Printre primii săi profesori fiind V.A. Urechia și Grigore Cobălcescu, autorul primei monografii paleontologice românești. A urmat cursuri la Academia Mihăileană și la Facultatea de Drept (1860-1861) a Universității din Iași, apoi, pleacă la Paris unde urmează în continuare Dreptul și Conservatorul din Paris (1861-1865). În țară, ocupă funcții în magistratură la Roman (1866), Iași (1867), Galați (1868, aici fiind președinte de tribunal) și Focșani. În 1877 devine profesor la Conservatorul din Iași. Primele cercetări au fost muzicale și folclorice. În anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni din județul Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a Europei între 5000 Î.Hr. și 2750 Î.Hr. S-a stins din viață la Iași în 1923. Spre sfârșitul secolului XIX întreprinde mai multe expediții culturale personale pe urmele valahilor și publică câteva broșuri despre călătoriile sale etno-folclorice. Astfel, în urma cercetărilor din Tesalia, Epir, Atena sau Salonic află că dincolo de Constantinopol în fosta provincie tracă și romană Bitinia trăiesc păsori vahi, pe care ciobanii din Macedonia îi numeau și aromâni. Aflat în Atena, în anul 1882, cu săteni români din Acarnania, Teodor T. Burada se entuziasmează de existența unor păstori valahi în Bitinia din Anatolia. Pleacă repede la Constantinopol unde află o cafenea în care se întâlneau păstorii români din Asia care beau cafea și vând brânză de oaie – peinir (brânză în turcă). Burada nu stă mult pe gânduri și pleacă la Bursa, capitala provinciei Bitinia în căutarea păstorilor valahi. În mahalaua Demir Capu găsește pe oierul Gheorghe Morariu din Tesalia și pe Arghir Costea, care se declară valahi din Macedonia. La o cină cu brânză îl informează pe Burada care știa bine aromâna, că între localitățile Bursa și Muhalici există o zonă montană care se numește Piscia Horia, în care locuiesc ciobanii valahi. Aromânii i-au explicat lui Burada că se numesc ”pisticos” păstorii, ceea ce înseamnă cuvântul credință în limba greacă. Ei sunt creștini ortodocși și vorbesc o limbă greacă cu numeroase cuvinte din lexical rmânesc al păstoritului, iar moda hainelor fiind după armânii din Macedonia. Teodor T. Burada pornește în căutarea poporului ”pisticoși”. În acești munți ai Bitiniei descoperă nouă sate de pisticoși valahi. Satele purtau denumiri turcizate: Baschioi, Vurlati, Eksige, Huruda, Caragioba, Ceatalaghil, Cagogia, Idia și Camartati. În total satele aveau 5000 de locuitori. Aceștia păstoreau pe muntele Olimp din Bitinia (Muntele Sfânt al Asiei Mici) și în anumite zile coborau la Pinir – han, cu brânză proaspătă. Burada era uimit că valahele erau îmbrăcate fustane și pestelcă ca și aromâncele din Macedonia. La vorbă se înțelegea cu ele dacă discuga despre oierit și despre viața rurală. Greaca abunda de cuvinte valahe străvechi. Pisticoșii se strângeua în jurul lui Burada și i-au explicat că ei au venit acum 500 de ani din Grebena Macedoniei. Atanasie Asmani un cioban valh înțelept i-a explicat că portul pisticoșilor este ca cel al aromânilor din Macedonia. Pisticoșii cântau din flueră (fluier) și gaidă (cimpoi). În satul Huruda etnologul Burada se întâlnește cu învățătorul Gheorghe de la biserică care preda elevilor abecedarul afară sub un platan bătrân, la aer curat așa cum e la aromânii balcanici. Noaptea doarme la Constantin hangiu, un român venit din Macedonia din Vlaho-Clisura. Interesant că preotul din Cealaghîl se numea Atanasie Macedoneanul. A doua zi, după slujba de la biserică, a avut loc petrecerea câmpenească lângă niște fete frumoase cu nume valahe: Despina, Zoița, Melania, Iana, Elena, Paraschiva, Anastasia. Iar băieții Costea, Tnasă, Iani, Custurus jucau hora românească. A doua zi a plecat spre satul Alăbat, iar la un han cumpără de la un cioban o flueră. Ajungând în sat, aici are surpriza că păstorii din sat vorbeau turca nu greaca deși erau creștini. Într-o noapte la un han turcesc este trezit de caimacan (jandarm local) și interogat ce caută în acele locuri. Burada îi explică că este etnolog și apoi este lăsat în pace. Pleacă în orașul Muhalici, unde aici întâlnește aromâni care-i spun că câmpiile orașului sunt negre de oile păstrorilor valahi. (caraiman – rasă de oaie). Trecând prin Apolonia unde nu trăiau valhi, Burada ajunge la Balâkesri, unde loclanici îi spun că ultimii ciobani valahi au dispărut de vreo 10 ani din localitate. Femeile valahe din Bitinia purtau măndilă (batic) și giamadane (vestă scurtă) ca aromâncele din Epir. Erau încinse cu ”zuna” un brâu de fete valahe din Epir. Pe cap fetele aveau ”curuna” de flori. Teodor Burada pleacă la Constantinopol și crede din vorbele bătrânilor că valahii din Bitinai au fost aduși aici de împăratul Andronic al II-lea Paleologul la sfârșitul secolului al XIII-lea. Peste câțiva ani Teodor Burada prezintă un studiu la congresul orientaliștilor de la Roma, pe 10 octombrie 1899, în care arată originea valahă a pisticoșilor din Bitinia. În plin congres este atacat violent de profesorul universitar grec de la Atena, Spiro P. Lambros, care susține că pisticoșii sunt greci și contestă originea lor valahă. Burada susține că dansul ”sirtos” are origini valahe, iar grecul că este un dans grecesc. Burada spune că dansul ”sirtos” este despre vitejia valahilor balcanici. Polemica se încheie atunci când Burada îi explică naționalistului grec că bulgarii, deși sunt etnic ”mongoli”, ei acum sunt un popor slav. Deci valahii pisticoși, deși vorbesc greaca cu cuvinte românești, ca suflet, tradiție, obiceiuri sunt valahi. Valahii din Bitinia au rămas o relicvă etnografică și folclorică a obiceiului transhumanței milenare a păstorilor români care ”roiau” pe urmele strămoșilor traci.

Ionuț Țene