IOAN  VASIU : – Domnule VALENTIN ORGA, la începutul dialogului nostru, vă rog să faceți o scurtă referire la activitatea dumneavoastră jurnalistică.

• VALENTIN  ORGA : – Eram elev în clasa a III-a când m-am abonat la revista Cutezătorii şi până la finalul clasei a VII-a nu mi-a lipsit niciun număr. În vacanța de vară le reciteam, le tot organizam pe măsură ce creșteau cantitativ. La începutul clasei a VIII-a, i-am surprins pe colegi şi pe diriginte, abonându-mă la Scânteia tineretului. Erau câteva rubrici interesante în anii ’79-’80. Normal, acasă citeam şi Scânteia, căci tatăl meu era obligat să se aboneze în Combinat… rubricile „Faptul divers”, „Sport”, pagina de politică externă. În luna decembrie şi chiar la început de ianuarie stăteam la coadă, de dimineaţa de pe la 6-6,30 la chioşcurile de ziare pentru a prinde Almanahul Sport, Flacăra şi Scânteia… Erau cele mai vânate.
• Odată, prin clasa a VI-a sau a VII-a, găsisem în locul unde se strângea maculatura, sub scară (eram elev la Şcoala generală nr. 11), o colecţie de ziare de sport din perioada interbelică… aproape ne-am bătut pe ele… Era ceva nemaipomenit… cronici de la meciuri ale marilor echipe, cu nume de jucători pe care le auzisem spuse doar de bătrânii din tribunele de la Corvinul.
• Aşadar, presa mă atrăgea ca cititor. În liceu începusem să scriu texte la „Gazeta de perete”, pe teme de istorie, fiind încurajat de profesorul Pavel Munteanu. Îmi plăcea… În toamna anului 1989 am „ajuns” student la Istorie în Cluj, iar în ’90 am avut ocazia să scriu „la ziar” pe bune. Apăruse un săptămânal, Piramida, asumat de vreo 2-3 persoane, dar colaboratorii şi susţinătorii „din umbră” erau oameni cu foarte mare experienţă în presă. A fost un proiect  promiţător, dar a eşuat din orgolii… Aici făceam materiale de sport, dar mai ales colaje cu evenimente politice ilustrate în presa din perioada interbelică. Din când în când şi câte un articol de opinie. Aici am avut şi experienţa „cenzurii”. Era un articol în care analizam situaţia politică şi trăsesem nişte concluzii „cam îndrăzneţe”, cum mi-a spus una dintre „eminenţele cenuşii”, Omul care m-a ajutat foarte mult în carieră. Prinzând gustul, am mai colaborat la Unitatea din Alba Iulia, pe la ceva ziare din Timişoara. La Piramida am „furat meserie” cât pentru un manual, asistând la ședințele de redacție.
• În anul 1992 se aprobase specializarea de Jurnalism, tocmai în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Nu mai ştiu în ce împrejurare sau de ce, în toamna acelui an cursurile au început pe bază de înscriere, nu de examen, pentru orice student înmatriculat la UBB. Mă înscrisese, deşi eram în anul III la Istorie şi în al doilea an la specializarea Etnologie din cadrul Facultăţii de Litere. La început am fost vreo 70, dar de la un semestru la altul ne-am împuținat; în final  au absolvit, cred, vreo 10. Terminând Istoria în 1994, nu am mai continuat cu ultimul an, căci mă mutasem la Zalău. Am profitat însă din plin de cursurile de jurnalism ţinute de „echinoxiştii” Eugen Uricaru, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Radu Săplăcan. Acesta din urmă, după 2-3 întâlniri în amfiteatru, ne-a împărţit pe grupe şi ne-a dus la Radio Cluj. După o scurtă iniţiere, ne-a „împrăştiat” la colegii săi la diverse direcţii, emisiuni etc. Eu am ajuns la Cristina Stihi, care făcea emisiuni pentru tineret şi studenţi, optând şi pentru „social-politic” la Traian Bradea. La emisiunea „Student  magazin” eram prezent  aproape în fiecare săptămână, uneori  făcând  şi  pe reporterul în mijlocul studenţilor, alteori ca redactor, iar în anumite situaţii şi ca invitat, căci eram şi reprezentantul studenţilor în Senatul Universităţii.
• După terminarea studiilor universitare, am locuit aproape doi ani în Zalău, fiind  angajat  la Muzeul de Istorie. Cum salariile erau extrem de mici, m-am orientat spre ziarele locale, în speranţa că făcând ceva ce îmi plăcea, mai completam veniturile. Naivitate… Mi-am făcut doar mâna! Recomandat de la Cluj, cineva mi-a propus să coordonez o subredacţie pentru Sălaj a unui ziar regional, Matinal Nord-Vest, care dorea  să acopere Bihorul, Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Proiectul ambiţios şi modern a sucombat după cca o jumătate de an.
• La Cluj, în 1996, Radu Săplăcan, împreună cu o echipă de tineri, a pornit un ziar de sport – Transilvania Sport, în jurul redacţiei de profil din Radio Cluj, cu suportul material al cunoscutului arbitru Mircea Salomir. M-a sunat  propunându-mi  să  devin corespondent  pentru Sălaj. Fără să existe garanţii materiale, nici nu am stat pe gânduri. Subiecte erau: echipa fantastică de handbal Silcotub Zalău, condusă de Tadici, se contura o superechipă de volei, Elcond Zalău, la fotbal, Armătura era în divizia B, iar la Şimleu Silvaniei se încerca o reorganizare a activităţii fotbalistice cu susţinerea Fabricii de Mobilă (actuala Simex).
• În octombrie 1996 mi s-a oferit şansa să revin la Cluj. Având o colaborare foarte bună cu cei din conducerea ziarului, m-au angajat ca redactor, iar după două luni îmi oferiseră postul de secretar de redacţie. Echipa era foarte tânără, dar se produsese  o ruptură de Radu şi de cei din Radio. Chiar dacă nu cunoşteam amănuntele de culise şi nu împărtăşeam acea „ruptură”, am continuat  cu  echipa de la Transilvania Sport, fiind, însă, pe mai departe în relaţii foarte bune cu R. Săplăcan, Dan Moşoiu, Mihai Goţiu. Redacţia era formată în cea mai mare parte din tineri. Eu eram, cred, cel mai în vârstă dintre redactori la cei 32 de ani de atunci.
• Pe lângă activităţile de redacţie, în zilele cu competiţii acopeream Zalăul şi Hunedoara. Părinţii mei încă mai locuiau aici şi deplasările erau mai puţin costisitoare, iar  Corvinul  avea atunci o echipă frumoasă: Ciorea, fraţii Dăscălescu, Cireş şi… juniorul Lobonţ.
• În aprilie 1997 am avut şansa să ocup un post la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Era o şansă deosebită, deoarece eram înscris la doctorat  şi  slujba din redacţie era mult prea istovitoare să mai îmi lase timp de studiu. Totuşi, separarea de ziar s-a produs mai lent, căci am continuat  să mai dau o mână de ajutor în redacţie, cu câte o documentare, o deplasare la meciurile Corvinului sau la cele ale Silcotubului. Prieteniile cu cei de acolo, respectul reciproc au rezistat peste ani. La o scurtă perioadă de la retragerea totală, se produseseră nişte „scurtcircuite” care au dus la întârzieri de apariţie, la tensiuni. Administratorul numit de finanţator a venit la mine şi mi-a propus salariul dublu decât îl aveam la bibliotecă, doar să mă întorc. Încercam un amestec de sentimente… fusesem  apreciat (mi-au arătat-o şi băieţii din redacţie), dar era şi părerea de rău că trebuia să refuz. Cât despre salariu… nu aveam siguranţa că aşa va fi. La plecare, am renunţat și la o parte din datoria ce o aveau către mine, de dragul colegilor, căci salariile veneau greu şi patronii nu rezolvau bugetul.
• A fost un proiect frumos, o poveste scrisă cu pasiune de nişte tineri extraordinari. Dacă ar fi fost susţinut financiar, putea fi cel mai fain ziar de sport din Ardeal. 
• Călin Todorescu – redactorul-şef şi Alin Fornade – fost redactor-şef adjunct au lucrat pentru cele mai mari ziare de sport din România (al doilea, devean, fiind azi notar public în Cluj), Ionel Lespuc – redactor-şef adjunct  a lucrat la PRO TV Cluj şi la TVR Cluj; la fel, Mihai Peteanu şi Tibi Fărcaş au continuat să activeze în presă până azi, ultimul cu un proiect cultural interesant.
• I.V.  : – Unde  și  când ați  lucrat  ca  bibliotecar?
• V.O. : – Aşa cum spuneam, în aprilie 1997 am ocupat  prin concurs un post la Biblioteca Centrală Universitară. Era locul unde am stat cel mai mult  în anii studenţiei. Bogăţia fondurilor, atmosfera deosebită m-au atras în mod special şi îmi doream să ajung să lucrez aici. Înainte de absolvire, Profesorul Radosav, care ne era dascăl şi director al bibliotecii, ne-a propus câtorva colegi să intrăm în colectivul de bibliotecari. Eu a trebuit să refuz, căci, proaspăt căsătorit, nu îmi permiteam să stau în Cluj. Până la urmă, tot am ajuns  bibliotecar şi am adunat aproape trei decenii… Dacă ar fi să calculez timpul petrecut în bibliotecă în zi de muncă… am petrecut mult  mai  mult… În perioade lungi de timp, pentru mine programul însemna de la ora 8 la 19 sau 20; au fost zile în care am părăsit biroul după miezul nopții!  A merge la serviciu pentru mine e o plăcere și fiecare zi o provocare. Nu mi s-a întâmplat să mă plictisesc… mereu apare ceva nou, interesant, provocator. Desigur, nu întotdeauna de bine… 
• I.V. : –  Ce ne puteți  spune  despre  Editura Argonaut din  Cluj-Napoca?
• V.O. : –  Lucrul cu cartea nu s-a limitat la meseria de bibliotecar. Sunt un norocos, căci  în față mi s-au deschis mereu oportunități și provocări în jurul cărților. Din anul 1998, când am intrat în colectivul de cercetare al Institutului de Istorie Orală, m-am ocupat, printre altele, de editarea Anuarului de istorie orală (AIO), timp de 15 ani. Mi-a prins bine experiența din presă. În anul 1999, lăudată fiindu-mi lucrarea de licență de către Profesorul Nicolae Bocșan, Emil Pop, directorul Editurii Argonaut, mi-a propus să o tipărim. Am lucrat împreună… am descoperit că procesul de realizare a unei cărți e mult mai complex decât credeam. În anul următor, mi-a cerut ajutor pentru a construi câteva proiecte editoriale în vederea obținerii de subvenții de la Ministerul Culturii. Și așa a început aventura mea în spațiul editorial… În 2002 am devenit redactorul-șef al Editurii Argonaut, contribuind la conturarea unui program editorial 100% de carte științifică  și academică, dar mai ales reușind să trecem de la o producție de „hobby” de 5-6 cărți pe an, la minimum 100 de titluri. În 2016, devenind directorul general al BCU, din motive de „posibilă incompatibilitate” dar și de timp, am decis să mă retrag. Editura este acum condusă tot de un hunedorean.
• Până în 2010-2011, Argonaut a fost, chiar dacă par lipsit de modestie, cea mai bună editură pe domeniul istorie din Transilvania. Producția editorială excela pe întreaga plajă a disciplinelor socio-umane, reușind să fie recunoscută printr-o serie de premii ale Academiei Române sau ale unor asociații profesionale de prestigiu, chiar și un premiu internațional  (al  Fundației Culturale Haim și Sara Ianculovici pentru cartea doamnei Maria Radosav, Livada cu rodii, în 2008). Mai mult, cum spunea un prieten al lui Emil Pop și al editurii, nu a fost curriculum vitae prezentat la vreun  concurs  de  accedere sau promovare în UBB sau la Academie (și nu numai) pe domeniile pomenite, în care să nu existe menționată editura.
• Am încercat să susținem financiar proiecte ce includeau tineri, tipărindu-le  teza de doctorat. De asemenea, accesarea subvențiilor sau a finanțărilor publice viza publicarea cărților sau a volumelor de documente ce aveau ca beneficiari  cercuri  restrânse de utilizatori, dar ale căror apariții erau importante. Am promovat cu predilecție subiecte de istorie, cultură și civilizație românească.
• Din păcate, începând cu anul 2012, editura a început să piardă teren ca urmare a „penalizărilor” venite de la specialiștii care au evaluat editurile din România. Am intrat în posesia fișei de evaluare la istorie, care m-a făcut  să  nu dorm  nopți  în șir de indignare. Un exemplu de cum „se moare cu dreptatea în mână”.
• Lipsa de „atractivitate” pentru CV-urile specialiștilor mi-a adus satisfacția unor manifestări de solidaritate… Când dintre cei care au beneficiat  de  susținerea editurii cei mai mulți s-au reorientat, unii au rămas alături de Argonaut, declarându-și fidelitatea și încrederea: Ela Cosma, Ovidiu Ghitta, Sorin Mitu, Doru Radosav, Ottmar Trașcă, Ionuț Costea, Attila Varga. Minunat mi se pare gestul istoricului ieșean Andi Mihalache, cel care în anul 2019 a propus celor de la Argonaut o colecție „Anima Mundi”, chiar dacă editura nu „punctează”.
• I.V. : – Amintiți, vă rog, cele mai importante cărți ce poartă semnătura dumneavoastră, pe care ați reușit să le tipăriți în decursul anilor.
• V.O. : -Prima carte a avut la bază lucrarea de licență ce cuprindea (neterminată conform planului inițial) peste 150 de pagini. Încurajat de Profesorul Nicolae Bocșan, care în 1996 îmi devenise coordonator de doctorat, și la insistențele lui Emil Pop, am decis să public. Am mai lucrat cca un an la proiect, iar în primăvara anului 1999 am tipărit monografia preotului-ziarist Ioan Moța de la Orăștie. Când am primit de la E. Pop corectura  la  primele două capitole, mi-a venit să plâng… am spus că nu voi publica volumul, că mă voi face de rușine. Apoi am stat pe fiecare pagină  împreună  și mi-a explicat ce înseamnă fiecare corectură… nu tot ce era marcat trebuia schimbat sau nu tot era rău. Am învățat să scriu având lângă mine DEX-ul. Am învățat să fiu editor!
• M-a încurajat foarte mult. Mi-a spus că prima carte poate să atragă, să determine o alta… Așa s-a întâmplat. În vara anului 1999, am avut onoarea  de  a-l  cunoaște pe ing. Mircea Vlad, fiul lui Aurel Vlad. Eram într-o campanie de cercetare cu Institutul de Istorie Orală la Gurahonț, când într-o seară, dintr-un Mercedes coborâseră o doamnă și un domn foarte în vârstă și întrebau de Valentin Orga. Unii colegi începuseră cu glumele… ce rude bogate am! Doamna mi l-a prezentat pe fiul marelui om politic ardelean. Concluzia discuției, scopul vizitei au fost exprimate într-o rugăminte: „Aș vrea să scrieți, dragă domnule Orga, o carte despre tatăl meu, așa cum ați scris despre părintele Moța.”
• M-am angajat cu o condiție. Odată terminată, ei vor finanța tiparul. Am lucrat într-un ritm de galeră, neglijându-mi proiectul doctoral și în septembrie 2000 terminasem cartea… 520 pagini. Am anunțat-o pe doamna ce îl moștenea pe dl. Mircea Vlad și care se angajase că va susține tipărirea. Dacă pe tot parcursul documentării eram presat cu rugămintea de a mă grăbi, căci pentru „Mircea fiecare zi este un dar de la Dumnezeu!”, odată terminată cartea, eram trimis către un parlamentar PRM, care  m-ar  putea  ajuta, apoi către Primăria Cluj și primarul Funar, ba către Primăria Orăștie (aici am fost umilit de către primarul de atunci), apoi mi s-a cerut discheta cu materialul pentru a tipări la Arad etc. În cele din urmă, au venit și au contractat lucrarea cu o tipografie din Cluj și în primăvara anului 2001 l-am putut bucura pe Mircea Vlad cu o lucrare pe măsura activității ilustrului său tată. Din păcate, din tirajul de 300 de exemplare, am primit 50 pe care le-am împărțit prietenilor, profesorilor mei. Restul, în mare parte au rămas împachetate la finanțatoare. Am descoperit că mulți orăștieni nu au obținut cartea, deși o contactaseră. Am reeditat-o în 2018, făcând-o accesibilă unui public mai larg.
• În anul Centenarului am făcut și o mică monografie despre Sebastian Bornemisa, care a fost apreciată de colegii mei, care m-au premiat la categoria Monografie. M-a bucurat foarte mult un proiect editorial gândit împreună cu istoricul și prietenul Ottmar Trașcă, materializat prin implicarea altor doi colegi – Armata Română pe frontul de est, care a fost distinsă cu două premii în anul 2022: Premiul „Radu Rosetti” al Fundației Culturale „Magazin istoric” și Premiul „Constantin C. Giurescu” al Societății de Științe Istorice din România.
• I.V. : – Detaliați puțin activitatea desfășurată în calitate de cadru didactic universitar.
• V.O. : – Am intrat în 2003 la Universitate, ca lector, iar după numai un an am  fost  promovat  conferențiar, cu „sarcină” de a acoperi  două specialități: biblioteconomie și istorie orală (aceasta din urmă era la pachet cu gestionarea în calitate de secretar științific a activității Institutului de Istorie Orală). Ca profesor ai un sentiment deosebit când foștii studenți îți devin colegi și îți fac dovada pasiunii lor, a dedicării lor pentru meseria de bibliotecar, pentru instituție.
• I.V. : –  Din ce Uniuni sau Asociații faceți parte?
• V.O. : – Am subscris încă din anii ‘90, după absolvire, la Asociația Istoricilor din Transilvania și Banat, fiind organizatorul a două ediții pentru simpozionul „Tinerii istorici” (1998, 1999), editând volumele de studii aferente. Am fost membru al Asociației Bibliotecarilor din Învățământ din România (ABIR), iar acum al  Asociației Bibliotecarilor din România (ABR). Am fondat alături de colegi Fundația „Memorie și Adevăr”, Societatea Culturală Myrobiblion, Societatea Mozaic, mai recent Asociația Philobiblon. În anii studenției (re)înființasem Societatea Studențească „Petru Maior”, continuatoare a Societății de lectură a studenților români de la Universitatea din Budapesta, apoi a Centrului Studențesc din Cluj.
• I.V. : – Acum,  la început de an, vorbiți-ne pe scurt despre proiectele pe care le aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.
• V.O. : – În privința proiectelor… Ca director de bibliotecă, am două proiecte foarte importante de continuat. E vorba despre construirea unui nou corp de clădire, ajuns în faza a doua, de instalații și finisaje. În anul 2023, cu o nouă echipă de specialiști, am reproiectat-o, astfel încât ar trebui să avem cea mai modernă clădire. Provocarea pentru acest an este de a obține finanțarea în ritmul în care constructorul și-a propus să lucreze. Al doilea proiect, la fel de provocator, dar mult mai dificil, este cel de reabilitare energetică a celor trei corpuri de clădire vechi ale bibliotecii, prin PNRR. Dificultatea vine din faptul că lucrările trebuie organizate așa încât să limităm  mutările de fonduri, dar mai ales să păstrăm și program cu publicul. Pregătim de ceva vreme, urmând să terminăm la finalul acestui an, un  proiect  DALI pentru lucrări de restaurare a clădirilor istorice, în baza căruia să obținem finanțare.
• Editorial, am în plan câteva proiecte dedicate Orăștiei, care sărbătorește 800 de ani de atestare documentară. Dacă sănătatea mă ajută, iar proiectele enumerate mai sus vor merge bine, mă voi putea ocupa (împreună cu Cosmin Budeancă) de memoriile în două volume ale profesorului  universitar Alexandru Herlea, fiul longevivului primar al Orăștiei din perioada interbelică și tatăl lui Alexandru Herlea – profesor universitar  la Paris și fost ministru în guvernul CDR. Este aproape finalizată ediția a doua a monografiei Bornemisa, care a ajuns la 300 de pagini. Îmi doresc foarte mult să fac și o ediție de lux a tezei mele de doctorat: Grupul neoactivist de la Orăștie: premise, constituire și activitate (1885-1914). Tot pentru acest an, mai am de finalizat și un proiect cu Hunedoara natală.  
•                         Interviu  consemnat  de Ioan Vasiu /UZPR