Vârsta dragostei – veșnica tinerețe

ANABELLA. Un prenume feminin devenit erou și titlu de roman, care poate fi tălmăcit prin două cuvinte componente: Ana și bella, adică fată frumoasă. Gheorghe Tescu, autorul cărții, apărută în plină lună a florilor, 2020, la Editura PIM din Iași, își conturează cu noi tușe autoportretul în ulei, împlinit în cele 16 volume anterioare. Un sentimental lucid, în stare să-și sacrifice propriile idealuri în folosul celor din jurul său, în speranța că aceștia vor prețui la adevărata valoare gestul. Și de data aceasta, autorul este în egală măsură și eroul principal, aici profesorul Toma. De unde se poate trage concluzia că romanul este, fără a fi ostentativ, și unul autobiografic. Desigur, concluzia transpare doar în ochii celor ce-l cunosc mai îndeaproape pe Gheorghe eseu.

Dedicația ,,Doamnei Anișoara Mândru, drept hrană pentru suflet în clipele de plăcută aducere aminte…” m-a trimis la volumul anterior, ,,Temerara”, și m-am bucurat de continuitatea bunelor relații ale autorului cu distinsa doamnă. Inedită, după un lămuritor ,,Cuvânt înainte” – în fond o mărturisire menită să-l facă pe cititor să pătrundă mai lesne în tainele cărții – am mai avut o bucurie, de data aceasta chiar neașteptată. Un MOTTO. De ce un simplu motto, de vreme ce practica e generală? Tocmai de aceea: în cazul de față, motto-ul cu pricina mi-a răscolit dragi amintiri. Să [re]citim împreună: ,,Țarina adormită / pe spinarea zării / Și arzătoarea dorință / trezită în mine / De a vedea primăvara curând / Cum crește renăscându-ne / Zâmbetul schițat / pe buze de timp, / Clipa oprită/ și spațiul deschis, / Totul va trece / după ce m-oi trezi / Din clocotitorul meu vis./ Și totul ce este, / nimic neascuns, / Oprește-te pleoapă / oprește-te clipă / De sub zăpezi pornește un vis!…”

Urmează răspunsul la eventuala întrebare: Cine este autorul acestor frumoase și sugestive versuri? Iată! Numele lui: Emilian Tescu! Adică feciorul lui Gheorghe Tescu și autorul unei frumoase familii trăitoare în Canada, în protecția divină și a frunzei de arțar. Dar ce hram port eu în toată această poveste adevărată? Ei bine, prin anul 1986, sau 1987, pe când fusesem ,,vărsat” la revista ,,Cronica” de la desființatul Studiou teritorial de radioteleviziune din Iași, am avut o deosebită surpriză.

Vizita prietenoasă a lui Lucian Dumbravă, care lucra la ,,Convorbiri literare”, și a fostului seminarist (ca și mine, dar cu câțiva ani mai mare) Gheorghe Tescu. Două au fost motivele acelei vizite: buna și plăcuta revedere, dar și câteva poezii, scrise de Emilian Tescu, pe atunci încă școlar. Nu mai țin minte câte din acele poezii au apărut în revistă, nu datorită mie, ci calității lor, dar satisfacția a fost generală. Iar motto-ul în discuție îmi întărește speranța că Emil nu a părăsit universul mirabil al Poeziei. Dă, Doamne!

Motivul principal al acestui roman este dragostea. Eterna dragoste. În legătură cu care autorul ne și explică: ,,Nu este vorba, cum se va vedea, de un roman de divertisment, și nici de o efemeră dragoste banală (…). Esența din această carte este o puternică idilă afectivă a unui bătrân profesor, pentru o mult mai tânără femeie, captivat de sensibilitatea și inteligența ei ieșită din comun”. Toma și Anabella față-n față, alături fizic și împreună spiritual.

Și în paginile acestei cărți, Gheorghe Tescu se întoarce în feerica lume a amintirilor de demult, din copilărie. Satul cel vechi și bine așezat, în care își avea rădăcinile, cu oamenii lui… ,,Țăranii mi-au lăsat o amintire foarte vie în mintea mea… Erau oamenii cei mai înzestrați sufletește, cei mai generoși, pe care i-am cunoscut…”. Războiul… cu victorii și înfrângeri… cu pierderi uriașțe, îndeosebi de vieți omenești… plecarea Seminarului ,,Veniamin Costache”  în bejenie… armistițiul… noul regim, de tip sovietic,… foametea… reforma învățământului, prin care și celebra școală – prima școală de preoție din Principate  − dispărea. ,,Eram martor la prăbușirea unei lumi” – își amintește Gheorghe Tescu prin intermediul personajului Toma.

Dragostea dintre Toma și Anabella debutează cu ,,O mână de lalele”. ,,În timp ce se strecura afară din mașină, în ușa blocului apăruse o fîptură aevea, ca o vrajă (…) toată numai zâmbet (…) îi întinse buchetul de lalele, invitând-o doar din ochi…” Pentru bătrânul care simțea cum niște fiori altădată vulcani activi se trezeau din starea de moleșeală, au urmat zile și nopți de frământări, îndoieli cele mai multe. Dar și incitante întâlniri între cei doi protagoniști la o ,,Cafeluță cu spaime”, la ,,Ceaiul de salvie și rozmarin”, sau, pur și simplu, la întrevederi potrivite destăinuirilor − ,,Întoarcerea în timp”, ,,De la extaz la agonie”, ,,Cartea cu coperte negre”, ,,Casa Maicii Domnului” ș.a. Toma își deapănă ceva mai reținut firul vieții, din motive de vârstă. Ana povestește îndeosebi despre minunile pe care le-a văzut și trăit ea, vădind și mult talent – de observator și de narator. Dar și de ființă care își pune întrebări fundamentale: ,,Dintotdeauna, domnule profesor, omenirea a trăit cu o teamă închisă în suflet, de un așa zis sfârșit al lumii, care planează înfricoșător deasupra, ca o sabie a lui Damocles..” ,,Cumplite întrebări îmi pui, stimată Ana…”

Dacă stai și te gândești – vorba lui Topîrceanu – poți crede că în acest foarte scurt dialog se poate bănui și un soi de presimțire, … previziune. Sfârșitul! Nu al lumii, ci al relațiilor dintre cei doi, care nu au atins punctul de firbere, din motivele deja cunoscute. ,,Bântuiți de neliniști, cei doi s-au îndreptat către ,,Ziua crucială”, adică ,,Hotărârea Anei de a-l aduce pe Toma în stare să o urască cu toată fibra ființei lui era de neoprit…” Iar declarațiile ei de o duritate inexplicabilă, având în vedere structura ei de ființă delicată și inteligentă: ,,Mi-e silă, o silă fără margini să te ating, nici să mă uit la dumneata nu pot. Nu știu cum te-am răbdat atâta timp… Ești un impostor perfid și un escroc sentimental, un intelectual de doi lei…” ,,Rămas singur în casă, după plecarea Anei, o tăcere asurzitoare nu-i mai îngăduia să-și audă nici propriile gânduri”. Sfârșitul lui se prefigura în pași repezi. Prefața: congestie cerebrală. A urmat, totuși, dorita revenire, care l-a îndemnat la scris. Nu a durat prea mult, și în zorii zilei de Joia Mare din Săptămâna Patimilor (…) a scris ultima propoziție din roman (…). Sfârșit”. ,,Anabella – iubire fără speranță” era titlul. Numai că ,,sunase ceasul umbrelor, la hotarul vieții (…) Și astfel s-a sfârșit povestea tumultoasă a lui Toma, mistuit, până în ultima clipă de viață, de o pasiune fără seamăn, dar și fără speranță…”

Ce s-a întâmplat cu Ana?  Viața ei a mers mai departe, însă nu în alcătuirea de până atunci, de mirean. A luat calea monahală, integrându-se în obștea maicilor de la Mănăstirea Icoanei – Poiana Mărului. Despre acea perioadă se vorbește pe larg în capitolul ,,De vorbă cu maica stareță Teofana”. Parteneră de dialog – o reporteriță de la revista ,,Epifania” a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care obține elemente definitorii din existența de nouăzeci de ani, patruzeci în cadrul mănăstirii, unui personaj remarcabil conturat de Gheorghe Tescu.

Un autor care, asemenea altora, se simte asaltat de niște îndoieli – justificate sau nu ?!: ,,…Cu cât citesc și recitesc aceste însemnări, cu atât mă întreb, tot mai mult, dacă înșiruirea de fapte, despre care am vorbit, este rodul întâmplării… cuprinde ea, oare, vreun mesaj?!…

În dubla mea calitate, de cititor și de prieten, nu mă simt în stare să dau o mână de ajutor pentru ca liniștea să se aștearnă peste îndoieli. De aceea îl îndemn pe Gheoghe Tescu: ,,Stai blând și scrie mai departe”…”

Vasile Filip