Lumina din bezna satului de odinioară

Dumitru Dascălu a căzut din nou pradă gândurilor. Sunt gândurile singurătăţii şi ale unei vieţi lipsite de orizont, izvorâte dintr-o minte bântuită de neastâmpărul căutărilor şi limpezirilor. De data aceasta frământările lui provin din comparaţia obsedantă dintre ceea ce a fost şi ceea ce este satul românesc. Fără teama de a fi bănuit de idealizarea vieţii rurale de altădată, doreşte să pună în evidenţă câteva aspecte definitorii ale acelor timpuri.
Îşi aminteşte din frageda copilărie că în sat, odată cu deplina înserare, întunericul nopţii devenea atotstăpânitor. Lampa cu gaz sau opaiţul erau singurele surse de lumină în casele ţărăneşti. Şi pentru că petrolul era procurat cu bani, pe care locuitorii satelor îi făceau cu greutate şi pe care îi drămuiau cu mare chibzuinţă, lampa era aprinsă cât mai târziu posibil, cu o flacără anemică, pentru a micşora consumul. Oamenii nevoiaşi, mai cu seamă vârstnicii, se culcau odată cu găinile, cum se spunea despre cei care erau constrânşi să facă economie, şi nici nu mai aprindeau lampa sau opaiţul.
În puterea nopţilor fără lună deplasarea pe uliţele satului era o adevărată aventură, mai ales pentru bătrânii cu luminile ochilor împuţinate.
Toate treburile gospodăreşti trebuiau ostoite până la căderea întunericului, altfel gospodarul era nevoit să le facă la lumina unui felinar chior care nu-l ajuta prea mult.
Pe la sfârşitul de secol nouăsprezece, şcolile rurale erau încă puţine, ceea ce făcea ca numărul ştiutorilor de carte să fie mic. Întunericul nopţilor fără lună se suprapunea peste întunericul neştiinţei de carte care cuprindea majoritatea populaţiei. Bezna analfabetismului era compensată într-o oarecare măsură de lumina înţelepciunii dobândite la şcoala vieţii, de lumina moralităţii, a curăţeniei sufleteşti şi a credinţei.
Bătrânii, deţinătorii unei bogate experienţe de viaţă, erau totodată continuatori ai învăţăturilor moştenite de la înaintaşi, păstrători ai tradiţiilor şi ai credinţei la lumina cărora au crescut şi au vieţuit, ei reprezentând sursa de îndemnuri şi poveţe pentru copii şi tineri.
Şcoala primară rurală, care a cunoscut o mai mare răspândire la răscrucea veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, alături de biserică şi de căminele culturale a contribuit la luminarea spirituală a aşezărilor rurale. Din satele întunecate şi nevoiaşe au început să se ridice tot mai mulţi oameni de samă în domeniul ştiinţelor, artelor, administraţiei, diplomaţiei, dar mai ales în învăţământul de toate gradele.
Creşterea şi educaţia copiilor, mulţi la număr în mai toate familiile ţărăneşti, se făcea după modelele preluate de la predecesori, după pedagogia bunului-simţ şi a dragostei strunite faţă de progenituri, prin utilizarea muncii cu rol determinant în cultivarea unor trăsături pozitive de personalitate: hărnicia, cinstea, sentimentul ruşinii şi al bunului simţ, respectul faţă de părinţi şi de vârstnici, spiritul de economie şi de cumpătare, solidaritatea şi dragostea faţă de familie, cultul pentru pământ şi pâine etc. Mediul educativ prielnic pe care îl reprezenta comunitatea rurală influenţa pozitiv şi determinant buna creştere a copiilor şi adolescenţilor.
Ce învaţă copiii şi tinerii de astăzi ai satelor şi de la cine? – se întreabă întunecat de mâhnire Dumitru Dascălu.
Să se îmbrace dezmăţat, să vorbească şi să se manifeste violent şi necuviincios, după modelele oferite ostentativ şi cu condamnabilă dărnicie de posturile de televiziune;
Să stea în barurile şi cârciumile care au inundat satele, deschise zi şi noapte, cu ceştile de cafea, cu pachetele de ţigări şi cu paharele de tărie, umplute mereu, ascultând manele şi discutând în termeni pe care hârtia nu-i suportă;
Să se distreze destrăbălat în discotecile cu program prelungit în toate nopţile săptămânii, în localuri cu oferte variate şi atractive, ca şi cum viaţa ar fi o nesfârşită petrecere;
Să preia şi să utilizeze în propriul comportament manifestările de violenţă şi de bădărănie întâlnite la tot pasul;
Să dispreţuiască munca…

E drept că sărăcia şi multele poveri puse în spinarea truditorilor pământului existau şi pe vremea copilăriei lui. Sunt şi acum. Boierii şi arendaşii care storceau fără milă vlaga ţăranilor, cârciumarii şi comercianţii hulpavi ce veneau la sate ca să se îmbogăţească îşi recapătă încet-încet privilegiile pierdute. Populaţia îmbătrânită şi neputincioasă a satelor trăieşte la limita subzistenţei (aşa este exprimată într-o formulare elegantă sărăcia extremă – gândeşte Dumitru Dascălu), ca şi altădată. Drumurile desfundate, impracticabile în anotimpurile ploioase continuă să existe. Iluminatul public nu este folosit din lipsă de fonduri. E de înţeles că nu mai sunt bani şi pentru a aprinde becuri pe uliţe dacă încăperile primăriilor comunale gem de lefegii, rude şi preferaţi ai celor de la vârful administraţiei locale.
De unde izvora lumina ce străbătea bezna satului de altădată? Din buna-creştere a copiilor, din moralitatea ce călăuzea viaţa comunităţilor rurale, din înţelepciunea experienţei de viaţă pe care vârstnicii o împărtăşeau copiilor şi tinerilor, din credinţa adânc sădită în sufletele trăitorilor de atunci…