Trenul personal care îl ducea pe Dumitru Dascălu spre localitatea natală, situată undeva în inima Podişului Moldovei, se târa leneş printre ogoarele cu holde sărace şi pipernicite, cu frunzele ofilite şi răsucite de căldura arzătoare a soarelui din miez de zi şi mijloc de vară.

 

Multele suprafeţe de pământ nelucrat, arse de secetă şi inundate de buruieni, îi provocau profesorului suferinţe sufleteşti şi îl duceau cu gândul la anii copilăriei sale, când participa, cu puţinele sale puteri, alături de ceilalţi membri ai familiei, la muncile câmpului. Îşi aminteşte, ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut de curând, că pământul era lucrat cu temeinicie şi cu tragere de inimă pentru a-i smulge recolte cât mai mari şi mai bune.

Acum îi plânge sufletul când vede întinderi mari de pământ pârlogite, unele întinse cât îi cuprindeau privirile. Dacă i-ar sta în puteri – gândeşte cu obidă, – i-ar pune la zid pe toţi cei din cauza cărora agricultura ţării s-a degradat, iar seva ogoarelor este suptă de mărăcinişuri, ciulini şi buruieni, în timp ce bieţii români se hrănesc cu produse din import, modificate genetic şi otrăvite cu chimicale, date în exces, pentru a le grăbi creşterea şi a le spori producţia.

 

Îşi mai aminteşte că în mica aşezare rurală unde s-a născut şi a crescut, unde a primit şi primele lecţii de muncă şi de viaţă, familiile de săteni aveau mulţi copii, se gospodăreau şi se hrăneau cu roadele puţinului pământ pe care îl aveau, precum şi cu modestele venituri obţinute din creşterea animalelor.

 

Având multe guri de hrănit, băieţi şi fete de înzestrat, pământul reprezenta pentru ţărani singura avere şi principalul mijloc de supravieţuire, motive pentru care atât părinţii, cât şi copiii, aveau pentru el, pentru pământ, un adevărat cult, iubindu-l şi preţuindu-l.

 

Meseria de agricultor, adică de rob al pământului, era bine înţeleasă şi practicată cu dăruire, trudă şi sudoare. Plugul, sapa, coasa, secerea erau folosite cu îndemânare şi hărnicie, iar unele lucrări se transformau parcă în mângâieri sau alinturi. În urma unui cosaş iscusit, îşi aminteşte Dumitru Dascălu, pajiştea rămânea netedă, cu iarba retezată la acelaşi nivel, ca un obraz de bărbat proaspăt bărbierit.

 

La capătul ogorului, înainte de a începe să are, să semene, să prăşească, să cosească ori să secere, ţăranul se descoperea, îşi făcea semnul crucii, rostea cu toată credinţa formula „Doamne-ajută!” şi, după ce îşi scuipa în palmele bătătorite şi crăpate, se apuca cu nădejde de treabă. Nu se îndura să întrerupă lucrul decât atunci când, răzbit de sete, sorbea apa călie din cofăielul adăpostit la umbra unei tufe.

 

Înceta lucrul la prânzul cel mare, când soarele dogorâtor se afla deasupra capului, pentru a-şi potoli foamea. După ce îmbuca în grabă bruma de merinde aduse în traistă şi se închina, la sfârşit, după datină, se lăsa pe-o rână, pentru câteva minute, la o umbră improvizată, ca să-şi odihnească oasele trudite şi muşchii vlăguiţi. În puţinele clipe de odihnă, truditorii îşi trăgeau, parcă, vlaga, asemenea gigantului Anteu, din adâncurile tainice ale pământului. Îşi continuau apoi munca, în a doua jumătate a lungilor zile de vară, cu o scurtă pauză pentru odihnă la chindie, când erau mâncate şi ultimele rămăşiţe ale bucatelor consumate la prânz.

 

Urgenţa unor lucrări îi obliga pe ţărani să-şi prelungească munca până la deplina înserare, când întunericul nopţii se înstăpânea de-a binelea.

 

Dumitru Dascălu îşi aminteşte şi acum, după multe decenii, cât era de preţuit şi de bine lucrat fiecare petic de pământ, cum ogoarele erau hrănite cu gunoiul de grajd, dospit în platforme clădite cu meşteşug, cum era apărat de secătuire printr-o schimbare anuală a culturilor.

 

Privind din alergarea trenului câmpurile cu pământul crăpat de secetă şi îmburuienite, Dumitru Dascălu se nedumereşte cum a fost posibil ca ogoarele, încărcate altădată de holde mândre, să ajungă într-o asemenea jalnică stare? Să fi murit oare cultul ţăranului pentru pământ, pentru cea mai de preţ avere a lui, pentru care era gata să-şi dea şi viaţa? Ori cei 45 de ani de silnicie comunistă sunt cauza acestei stări de lucruri?

 

Ce folos că după ’90 pământul a fost redat unor bătrâni neputincioşi, sau moştenitorilor lor, care nu au nici uneltele, nici banii necesari să-l lucreze?

 

Din presă, de la radio şi televizor Dumitru Dascălu a aflat că în unele localităţi rurale au apărut ferme particulare pentru creşterea animalelor, că în altele s-au înfiinţat asociaţii pentru cultivarea pământului. Sunt acestea semne că a început revigorarea economică a satelor? Este pe cale să reapară marea proprietate în agricultură cu moşier străini şi autohtoni? Va fi mai bine pentru locuitorii satelor, sau din contra?

 

Pe Dumitru Dascălu îl surprinde şi uşurinţa cu care bătrânii satelor, incapabili să-şi muncească singuri pământul sau să suporte uriaşele cheltuieli ale lucrărilor pentru cultivarea lui, se descotorosesc de el vânzându-l pe te miri ce urmând ca ei să-şi trăiască bătrâneţile amărâte cu o pensie simbolică de ceapişti sau cu un ajutor bănesc din partea Statului.

 

Eh, dacă România ar fi avut după 1989 conducători înţelepţi şi patrioţi, lucrurile în agricultură şi în întreaga economie ar fi fost orânduite altfel, în folosul poporului şi nu împotriva lui. Cultul pentru pământ, pentru această inestimabilă avuţie naţională va mai renaşte vreodat în sufletul românilor? – se întreabă cu scepticism Dumitru Dascălu.

       Cine ştie?