Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    VASILE FETESCU, POETUL „ANGHILĂ”

    VASILE FETESCU, POETUL „ANGHILĂ”
    Autor, Georgică MANOLE

    Citind ultima apariţie editorială semnată de Vasile Fetescu, o carte de poezii cu un titlu surprinzător pentru stilul său, „Poeme pentru veşnicie” ( Ed. „Cronica”, Iaşi, 2009, 206 p.), mi-am amintit de o pildă cu referire la rolul poetului şi spusă cu mulţi ani în urmă de I. T. Morar: „Anghila e un peşte cu trup de şarpe care trăieşte peste tot pe pământ, numai că atunci când îi vine sorocul să se înmulţească, se întoarce în Marea Sargaselor, singurul loc unde o poate face. Anghila are o excelentă memorie a speciei, îşi aduce aminte de acel loc primordial şi îl găseşte traversând râuri, mări, autostrăzi, mlaştini, pentru a răspunde unei chemări vitale de nerefuzat. Omul nu-şi aduce aminte aproape deloc că s-a născut în Paradis, pur şi poet, după chipul Creatorului. Când ne aducem aminte de vremurile mitice, dacă ne aducem aminte, atunci întrezărim rolul poetului: o parte esenţială a omului care este dată uitării. Un călăuzitor căruia nu i se mai dă crezare”.

    Volumul se vrea, şi poetului îi reuşeşte, să fie un tratat despre alchimiile produse în sine şi despre evoluţia eului poetic, având ca finalitate poezia şi poemul ca forme rapide de dialog cu divinitatea. Vasile Fetescu ni se relevă ca un poet echivoc, deoarece demersul liric este risipit , cu destul de mult talent, pe infinite căi. Găsim versuri pline de intelectualism senzual (ciclurile „Măria sa, poezia” şi „Poezia timpului”), dar şi acte de povestindere facilă (ciclurile „Lirica speranţelor” şi „Creaţia poetică”) ţesute cu momente de cerebralizare intensă (ciclurile „Viaţa înveşmântată în poezie” şi „Poeme în unghi ascuţit”). De remarcat, însă, că în toate ciclurile există un liant („boala poeziei”) care asigură unitatea volumului, concretizat printr-o autoreflexivitatea spirituală generată de explorări minuţioase în seva transformărilor recidivante ale ideilor, imaginilor şi gândurilor: „Celor doritori să ştie / le mărturisesc / cinstit / că de poezie / m-am îmbolnăvit.// Boală elitistă-se zice -/ dar rea / pentru că dacă se-nvecheşte, / nu mai scapi de ea.// Sunt asaltat şi preocupat / fără încetare / de forme stilistice / ispititoare, / de construcţii literare / originale / de vârtejuri de idei / paradoxale. //Nopţile mi s-au transformat / în veghe şi chin / iar zilele în amărăciune / de pelin. // Cafelele fără număr / şi coniacul predilect / au asupra scrisului / tot mai puţin / efect. // Îi invidiez pe amicii mei / care citesc literatură bună, / după plac, / şi nu s-au molipsit / de boala poeziei, fără de leac”(Bolnav de poezie).

    Dacă la nivel de dispersie a materialului poetic Vasile Fetescu este echivoc, în ceea ce priveşte modul de abordare a poeziei este univoc, filozofia construcţiei supunându-se antigravitaţionalului (de jos în sus), poetul fiind asemenea unei plante atrăgătoare care îşi trage seva din solul îmbibat cu „minereul emoţional, ideatic şi lingvistic”: „Ideile nu se atrag / şi nu se asociază / aleator.// Ele sunt reunite / în spiritual sobor / de mintea şi inima / scriitorului / cu har / înzestrat / şi de flacăra vie / a creaţiei / străluminat. // În adâncurile cugetului / şi sufletului său, / poetul scormoneşte, / scoate la lumină / minereul emoţional, / ideatic / şi lingvistic / pe care-l şlefuieşte şi, / după o ingenioasă / şi originală / prozodie, / alcătuieşte şiragul / perlat / de poezie” (Şirag perlat de poezie). Deşi se vorbeşte printre scriitori despre existenţa unei biologii coborâtoare a omului, stare pe care, spre exemplu, o explică foarte sugestiv Alexandru Dragomir în cartea sa „Seminţe” (p. 110 – 111) prin aceea că „interesul omului de-a lungul vieţii urmează o biologie coborâtoare. Tânăr fiind, ceea ce te interesează îndeosebi sunt oamenii.(…) Cu vârsta începi să cobori. Bătrânii preţuiesc mai mult animalele (domestice: câini, pisici) decât pe oameni, ţin mai mult la ele. Apoi începi să îndrăgeşti copacii, florile, lumea vegetală. Va veni oare vremea când voi iubi mineralul? Vremea ultimă, înainte de unirea cu el?”, poetul în discuţie se axează pe o biologie urcătoare a sa. Vasile Fetescu a ajuns în acel punct luminos din care îşi permite să privească înapoi asemenea anghilei din pilda amintită.

    Simte poezia şi filozofia ca surori îngemănate, are autoritatea de a participa alături de cei care pot defini poezia, are ştiinţa armonizării ideilor şi gândurilor cu scopul de a rezulta un poem. Să ne rezervăm plăcerea de a ne încărca cu energia spirituală pe care ne-o transmit , de la înălţimea vârstei poetului, sclipirile lansate : 1. „Din căutări şi frământări de spirit se-nfiripă ideile”; 2. „Poezia singură se scrie”; 3. „Poezia nu se scrie, nu se citeşte, nu se rosteşte, poezia se cântă”; 4. „Aforismul este fulger de gând străluminat, în cuvinte potrivite turnat”; 5. „Aforismul este idee măiestrit şlefuită, cu fir de filozofie împletită”; 5. Aforismul este sâmbure de adevăr necontestat din încrengăturile vieţii cu ascuţimea minţii luat”; 6. „Aforismul este inspiraţie şi creator izvor, pentru scânteiere de cuget tâlcuitor”; 7. „Aforismul este spirit în univers literar, de necuprins, doar de aripile harului atins”; 8. „Poezia este scânteie şi fulger şi sclipire de gând”; 9. „Poezia este idee în alese cuvinte îmbrăcată”; 9. „Nu lăsaţi bucuriile vieţii să moară!Ele sunt ale spiritului şi ale sufletului comoară”; 10. „Spiritul născocitor şi încins, de febra creaţiei cuprins, îşi întrebuinţează cu nemăsurată ardoare miraculoasa putinţă creatoare”; 11. „Lupta împotriva melancoliei se impune a fi dusă înainte ca ea să se înstăpânească şi să producă ravagii”; 12. „Din ceea ce a fost şi din ceea ce va să fie, am înţeles că viaţa-i frumoasă doar în poezie”; 13. „Nu toate cadourile sunt bine venite şi bine primite”; 14. „Tăcerile dor uneori mai tare decât iubirile stinse” etc.

    Nu sunt puţine situaţiile în care Vasile Fetescu devine propriul său subiect. Mai mult, este conştient că înconjurul a lucrat asupra sa şi, înglobându-se în el, a devenit şi un subiect social, exprimat mai ales în poeziile dedicate educaţiei şi naturii.

    În alte situaţii, înlăturând proverbiala spaimă de oglinzi, poetul nu vede în acestea , asemenea lui Borges, „o noapte ce pulsează de vise”, nici nu aprobă gestul Passionarei Stoicescu de a „urla în oglindă”, nici „chinul” Ioanei Pârvulescu de „a intra îndărătul oglinzii, ca Alice”. Se raliază, însă, cu Octavian Paler întărind metafora „visului întors” asociat oglinzii, sau cu Thomas Carlyle, cel care transforma cartea într-o oglindă, aşa cum Vasile Fetescu transformă viaţa într-o oglindă: „Privesc / în oglinda înceţoşată /a trecutului / îndepărtat / ca să-mi văd chipul /schimbător /şi viaţa-mi de până acum. // Nu descopăr / în figura ce mi se / înfăţişează / nici copilul, / nici adolescentul, / nici tânărul care am fost. // Doar câteva trăsătur / şterse / ale deplinei / maturităţii / mai disting. // Drumul parcurs / al fiinţării / îmi apare /întortochiat / ca un labirint” („Viaţa ca un labirint”); „Privită din piscul vârstei, / viaţa omului nu este, / pe întreg parcursul ei, / nici raiul inocenţei şi / fericitei copilării, / nici furtunoasa şi romantica / adolescenţă, /nici voiniceasca şi arzătoarea / tinereţe, / cu ofertele şi capcanele ei, / nici împlinita şi liniştita maturitate / biologică, afectivă şi spirituală, / nici senectutea încărcată de ani, / de suferinţe şi neputinţe. // Viaţa este, de fapt, / toate acestea la un loc, / ca secvenţele unui film, / trăit aievea, / dar dureros de scurt / şi cu un imprevizibil / sfârşit… // Stau, adeseori, / şi-mi rememorez, / cu nostalgie, / filmul vieţii / în oglinda înceţoşată / a trecutului”(„Viaţa”) ; „Privesc cu ochii minţii / în oglinda întunecată şi ciobită / a timpului trecut / străduindu-mă / să-mi reconstitui drumul vieţii / de până acum. // Anevoie desluşesc / anii copilăriei / într-o înceţoşată şi palidă / lumină / ca aceea a nopţilor / în care vârcolacii hămesiţi / devorează Luna. // Adolescenţa, / cu devastatoarele-i furtuni, / abia mai irizează. // Tinereţea şi maturitatea / s-au scurs pe neobservate / aruncându-mă, / fără speranţe, / în ale senectuţii braţe…” („În oglinda timpului trecut”); „Nu mai privesc / în a trecutului oglindă care-i distorsionează chipul. / Nu mai privesc / în oglinda viitorului / pentru că mă tulbură. / Nu mai privesc în oglinda speranţelor / care-s tot mai palide / şi mai puţine. / Nici în oglinda viselor / nu mă mai uit, / chemarea nechemării / nu vreau s-o ascult. / Doar în oglinda conştiinţei / mai privesc, / o geană de lumină / să găsesc” ( „Oglinda” ).

    Timpul revine obsesiv în poezia lui Vasile Fetescu. Este singura temă care se debarasează de sentimentul corsetului peratologic pe care i-l impun, pe rând, locul naşterii („găoacea luminii / sprijinită pe stâlpii / întunericului”), destinul care a lucrat sub semnul lui prea curând („Prea curând mi s-au frânt aripile / Prea curând mi s-au cernit muzele/ Prea curând m-au abandonat îngerii…”) sau prezentul care nu-i stă la îndemână să-l cerceteze şi să-l pătrundă ( „El durează cât o clipă / şi se spulberă, ca fumul, în trecut…”), acestea, însă, nefiind singurele determinaţii imuabile. Deşi este ştiut că unicii care nu se simt stânjeniţi în apropierea infinitului sunt matematicienii, paradoxal, Vasile Fetescu are o filozofie pozitivă faţă de timp ca ireversibilitate, ca alergare neîncetată spre infinit, fiindcă face din acesta o problemă omenească, una de reflexie contemplativă, infinitul devenind o determinaţie modificabilă.

    Revenirea obsedantă la cuvinte precum „vis” , „umbră”, „înceţoşare” (ca transluciditate dată de fum), ne face să credem că poetul este dominat de ideea deşertăciunii. Căci ce altceva reprezintă umbra – visul – fumul , decât echivalenţe în deşert pentru virtuţile ideale care sunt nădejdea – credinţa –iubirea?

    „Poeme pentru veşnicie” fiind o carte cu dedicaţie, cu multe motto-uri şi cu o arhitectură, când e vorba de creaţia poetică, special construită pentru a susţine întoarcerea în memorie, uşurează transpunerea lui Vasile Fetescu într-o veritabilă metaforă a anghilei.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5