VEȘNICIA  VERSULUI

Pe drumul dintre dealuri ce duce-n Botoșani,
Umbrit de teii falnici, de nuci și de castani,
Cu Eminescu-n suflet de-atâtea ori am mers
Nostalgic recitându-i înălțătoru-i vers.

Pătruns de-atâtea amintiri și de-al iubirii val,
Trecând adeseori prin Ipoteștiul său natal,
Stăteam pe banca de mesteacăn de la poartă
Și ascultam cum sună buciumul din vârf de  deal
Cu jale ce vibra înverșunata-i soartă
A unui geniu, unic, ajuns nemuritor,
Cel ce-a cântat prin versuri colțul din natură
Și țara, neamul românesc, iubirea pură,
Dorindu-i României un strașnic viitor.

Cu sufletu-i curat, prin versurile sale,
Înduioșat de nesfârșita sărăcie,
Și cum o altă viață nu spera să fie,
Poetul prevestea o-ncântătoare cale,
Poporul de-i urmează vorba-i înțeleaptă:
„Zdrobiți orânduiala crudă și nedreaptă!”

Având curajul scut și inima curată,
Luptând pentru dreptate, nu s-a lăsat învins,
A luminat mereu o lume-ntunecată,
Păcat e că de unii lumina nu s-a prins.

Pădurea îl așteaptă și floarea cea albastră
Și plutitorii nuferi pe lacul dintre tei,
Căci viu îl știe neamul, văzându-l prin fereastră
Cum tânărul Luceafăr se-ndreaptă înspre ei.

Deși s-așterne peste ani zăpada,
Noi cei de astăzi nu-l uităm defel,
Iar că e mare, iată și dovada:
Toți detractorii nu încap de el.

Și de-or mai fi porniri păgâne
Vor dispărea precum un vis,
Luceafărul în veci rămâne
Prin tot ce pana lui a scris.