Vasile POPOVICI: Cu zâmbet rece mă priveşti

Cu zâmbet rece mă priveşti

Sărutul meu nu ţi-a atins nici sânii,

Nici trupul nud ca pentru un Renoir;

Mi se părea că te topeai ca fulgul,

Când ninge câteodată în florar.

Păreai un demon-înger ori din ape ştimă,

Erai părere vie, o vestală-fée

Si ca un cântec de sirenă chemător,

Senină cum e ceru-n vreme de nedeie.

Şi ai rămas părere prinsă-n ramă;

Cu-acelaşi zâmbet rece mă priveşti,

Ai vrea să-mi spui, dar nu găseşti cuvântul

Cu care, cu blândeţe să mă primeneşti.