Vasile POPOVICI

Înc-o scrisoare, mamă

Îţi mai trimit înc-o scrisoare
În cer; acolo-i casa ta acum,
Nu ştiu de-i cu cerdac şi are
Şi prag, şi horn prin care iese fum.

Nu sunt grăbit, dar o să plec
Că am primit înştiinţare;
Pe lângă tine, de-o să trec,
Mă vei cunoaşte, mamă, oare?

Sunt mai bătrân cu câţiva ani,
De cât aveai pe-atunce, mamă,
Când mugurul plesnea-n platani,
În anul când am fost de-o samă.

Am pasu-ncet, nesigur, greu;
Copiii, precum mânjii, zburdă;
Şi eu zburdam la timpul meu,
Acum, durerea mea e surdă.

Te am în ochi vioaie şi voinică
Şi nu ştiu cum arăţi acolo,
Şi nu ştiu cum, că-mi este frică
De viaţa cea de dincolo.

De te-aş chema, ce am de zis,
Mai caut vorbe cu-nţeles;
De ai veni, e doar un vis
Din care-aş vrea să nu mai ies.

E prima zi de Paşti, azi, mamă,
Dar nu ca altădată m-am spălat
Cu apă ne-ncepută-n cană
Şi-un ban, că obiceiul s-a stricat.

Doar oul roşu l-am ciocnit
Ştii tu cu cine, cu soţia.
În casa ta, când a venit,
Ce mare ţi-a fost bucuria!!!

Cât despre Cezar, Liviu… ştii
Şi ei, la casa lor acuma;
Nu sunt, cum îi ştiai copii,
Şi-n părul lor a căzut bruma.

Pân’ m-oi urca la tine, sus
Mai merg în ţintirim, la tine.
Chiar ieri, buchet de flori ţi-am pus
La cap şi parcă mi-e mai bine.

Încerc cuvinte să-mi aleg,
Tu eşti şi-n cer şi pe pământ.
Ai două case să-nţeleg,
Una în cer, alta-n mormânt?

Aşteaptă-mă, mai e puţin,
Ştii că nu voi întârzia;
O lună, poate-un an şi vin
şi nu mă vei mai aştepta.

Din când în când, mai trage-o fugă
În visul meu, o hologramă,
Spre ‘Nalt voi ridica o rugă,
Te-aştept în vis, iubită mamă.

Te-oi găzdui în visul meu
Cât Domnul încă mă va ţine,
Iar după, căutând prin Elizeu,
Sper să mă găzduieşti la tine.

duminică, 12 aprilie 2015
– prima zi de Paşti –