Primit pentru publicare: 26 iun.2015
Autor: Emilian MARCU (CRONICĂ apărută în Convorbiri literare nr.5 /2015)
Publicat: 26 iun.2015

Vasile Popovici, Între esenţă şi nimic, poeme alese, editura PIM, Iaşi, 2014, 158 p. Prefaţă de Marinică Popescu

Preocupat de probleme fundamentale ale existenţei umane, Vasile Popovici, publică acest nou volum de poeme programatic, cu o acută încercare de a limpezi contradicţia dintre fizică şi metafizică, dintre real şi fantastic, dintre mitic şi mistic spunînd: „Nimic n-ar fi prin Marele Nimic/ de n-aş fi eu, fiinţa care leagă/ bucăţi de veşnicii în veşnicia-ntreagă.// Nu mă ucideţi dacă vreţi s-aveţi/ şi rai cu sfinţi, şi iad cu draci,/ şi îngeri bucuroşi ori trişti prin Elizeu,/ dar, mai ales, s-aveţi un Dumnezeu”. Tonul sentenţios-oracular pe care îl foloseşte de cele mai multe ori în poezie Vasile Popovici „În noaptea pustie şi neagră de-atunce,” stabileşte nişte limite dar şi nişte adevăruri fiinţiale „Cu tine-am rămas grea şi mi-e greu/ Păcatul primar, cel port în pîntece:/ Copilul pe care-l voi creşte doar eu”. Această trimitere la o anumită realitate are o cu totul altă conotaţie în poezia lui, şi anume trimiterea la creşterea ideilor, a idealurilor fără de influenţe nefaste, pentru că „Te-am învăţat ca pe o poezie,/ Te-am recitat cu intonaţie şi gest”, anume spre a justifica acel gest de protecţie prin singurătate. „În poezia sa, Vasile Popovici face recurs la „început”, la fanta (desenul lui „doi”), prin care apar Fiinţa şi Nefiinţa, spune, în consistenta prefaţă care însoţeşte această carte, filosoful şi poetul Marinică Popescu, continuînd cu: „Poetul îşi dezvăluie în intim-largul „trăirii şi existenţei” tutelarele şi prietenoasele repere: Eminescu, Dante „Şecspir”… Dintre „presocraticii” noştri la inima poetului Vasile Popovici îl simţim pe Ion Creangă, cu laconismul său hîtru de stilist născut iar nu făcut, pentru el fiind fiinţa, el găsind, printre multe altele, de cuviinţă să afirme propoziţia: „ia, sînt şi eu pe lumea asta un om din doi oameni”, adică din doi anonimi care au ajuns în ajunarea-sărbătoarea aceluiaşi plîns – viaţă-Viaţă, ca simultaneitate şi reflexivitate, asceză-ascultare – , astfel să zămislească clipa reflexivă, lăuntric legătoare, din(tre) două clipe succesive… Cu aceste rînduri doar am încercat să intrăm în conştiinţa poetului Vasile Popovici” concluzionează Marinică Popescu. „Mi-e dor de mama şi de tata, şi de fraţi,/ o, Doamne, cît mai sînt de-mprăştiaţi” clamează ritos poetul în unul din poeme, anume susţinînd afirmaţiile lui Marinică Popescu. Despre semne dar mai ales despre sensuri scrie Vasile Popovici astfel: „Atît te rog/ cînd eu voi fi sub cruce:/ aruncă-mi nuferi albi/ pe ţărna-mbătrînită;/ îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/ c-ai fost încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/ nuferi…nuferi albi”. Acest poem pare a fi un adevărat testament pentru iubire şi pentru curăţenie morală fiind dominat de albul nuferilor care să înnobileze „ţărna-mbătrînită”. Dorinţa de continuitate, de existenţă terestră îşi pune, prin astfel de poeme, pecetea şi Vasile Popovici, cu siguranţă că este un poet care nu scrie poezii visătoare numai de dragul de a scrie. E important să poţi prinde sunetul… Şi Vasile Popovici prinde, în versurile sale acest miraculos sunet al pămîntului în continuă vibrare pentru că în amorfitatea lui este încărcat de viaţă, o viaţă pe care ochiul lui atent o poate distinge.