Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Vaslui, dintr-un singur sat, DĂNEȘTI, trei academicieni…

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Vaslui, dintr-un singur sat, DĂNEȘTI, trei academicieni…

Primit pentru publicare: 14 Sept. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași     
Publicat: 16 Sept.  2020

© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Vaslui, dintr-un singur sat, DĂNEȘTI, trei academicieni…

Festival semicentenar: 50 pentru 50 (!) F.N.U.C.T. O carte pentru cultură, suflet și istorie. Memorialistică jurnalieră , autor Dumitru V. Marin (prof. dr.), este titlul recentului volum,330 de pagini, apărut la Editura PIM, Iași, 2020, o trecere  în revistă a ce este din 1970 actul de cultură în județ, în special Festivalul Umorului C. Tănase la Vaslui, . protagoniști 50 la număr, lumea cu care, în nici un caz, viața culturală la Vaslui ar fi început acum …

Memoriastica fiind și parte din preocupările mele, n-am să argumentez  cu volumul care îmi poartă semnătura, ”Vaslui – Capitala „Țării de jos” în presa vremii – 1875-2005, TipoMoldova, 2005, dar îmi permit ca alături de 50 temerari despre care vorbește Dumitru V. Marin să amintesc și eu unul despre care am mai vorbit în cartea „Personalități moldave”, Iași, 2008, p. 497-505, Editura Pim, Valer Mitru pe nume, care a făcut multă jurnalistică:

Valer Mitru – un iubitor al jurnalisticii
Valer Mitru? Cine dintre gazetarii ajunşi la anii de pensie nu şi-l aminteşte?

    Valer Mitru este omul care prin noiembrie 1946, cu aprobarea Cenzurii centrale a presei din Ministerul Propagandei Naţionale, a editat la Vaslui, în calitate de director, publicaţia „Cronica” jurnal de informaţie generală, pe frontispiciul căruia trona „soarele democraţiei româneşti.

      Cronica avea patru pagini şi formatul 34/48 cm., cu pretenţii de  susţinere a democraţiei care avea să vină. Cinci numere cumulate în unul, cel cu numerele 2-6, destinat alegerilor din 19 noiembrie 1946, făcea apologia candidaţilor în alegerile parlamentare: lui Aurel Potop, ministru subsecretar de stat la Educaţia Naţională, profesor de fizică la Vaslui, născut la Suhuleţ – Tăcuta, cu doctorat în capitala Franţei şi diplomă de profesor universitar, situat în fruntea intelectualilor, era prezentat ca prim-reprezentant al Blocului Partidelor Democrate în alegerile parlamentare pentru judeţul Vaslui; alţi candidaţi pentru aceeaşi demnitate: muncitorul tipograf Ion Boboc, Gh. Răşcanu, fost prefect al judeţului şi N. Bârlădeanu, sătean din Zăpodeni.

          În timp ce într-un articol intitulat „În ajun de alegeri” Cronica pretindea că „libertatea presei româneşti este extrem de largă”, că nimeni nu împiedică pe nimeni să facă propagandă partidelor opoziţioniste”, Valer Mitru, directorul publicaţiei, în articolul „Sămânţa lui Dumnezeu” vorbea despre carenţele profesiei de ziarist în scopul soluţionării dezideratelor acestei categorii de muncitori intelectuali, a acestor „mâzgălitori de hârtie” şi afirma: „Cunoaştem pe foarte mulţi dintre confraţi. O parte se istovesc prin redacţiile jurnalelor din capitală şi provincie. Alţii se sting frecându-şi coatele de terfeloagele cine ştie cărui funcţionariat obscur, ignoraţi şi striviţi de iureşul poverilor materiale, încă cu neclintită mândrie de a rămâne membri ai ordinului gazetăresc.”

              În 1946 Mitru avea experienţa gazetăriei. Un prieten de al lui, Ştefan Ciobotăraşu, vasluian şi el, spune într-un interviu acordat mai târziu în „Urzica”: „…Aveam pe vremuri şi o uzinuţă cu umor pe care o stăpâneam împreună cu Valer Mitru, un amic gazetar din Vaslui.

              Într-adevăr, nu era prea mare. Avea numai patru feţe şi se numea „Uzina cu umor”, apărea prin 1930 la Vaslui, iar mulţi dintre „sus puşii Vasluiului – făceau feţe-feţe când o citeau…”

            Ei, Valer Mitru şi Ştefan Ciubotăraşu, marele actor de mai târziu – erau la revista cu pricina, de toate: erau autori, directori, redactori-şefi, secretari de redacţie, tipografi, paginatori, corectori, distribuitori şi proprietari, numai că subvenţia o primeau de la cei de acasă şi de aceea „Uzinuţa” lor a dat… faliment.

         Iar Valer Mitru adaugă:
„Foaia noastră de umor, cu poziţia ei satirică, era afişată pe toate şandramalele Târgului anual de la Vaslui, pe toate „pavilioanele” comercianţilor, la toate circurile, în toate bodegile improvizate acolo, în bâlci, din efemere ziduri de scândură şi stuf.

          Publicaţia noastră era răspândită larg printre săteni, printre târgoveţi, printre „gură-cască”, prin toată acea forfotă de oameni, prin ale cărei valuri cu greu se putea vâsli.

           Iar când în „ţarcurile” berăriilor „de sezon estival” debarcau, din trăsuri, mărimile locale, cu cimotiile lor, cei câţiva „ţigănuşi” pe care-i „dresasem”, contra „onorariu” (din …vânzarea cu numărul), începeau să urle cât îi ţinea glasul: „a apărut „uzâna”, „uzânuţa”… „uzâna cu… hâmor”…Desigur, efectul pozitiv al „manifestaţiei” lor nu se lăsa aşteptat: simţeai cum la toate acele marionete politicastro-edilitare, „umplute cu câlţi şi vopsite cu chinoroz de bâlci” le scădea apetitul, vedeai cum se pleoştesc ca nişte lăbărţate frunze de brustur, pălite de arşiţă”…

             Uzinuţa lor cu humor dezgolitoare a turpitudinilor era căutată, cercetată, apreciată de cei mai mulţi şi necăjiţi, mai ales. De altfel însă – un fel de editorial, care purta titlul „Aviz”, Uzina se prezenta cititorilor: „Când dinamismul omenesc/ S-a defectat ca o uzină,/ Să nu vă pară nefiresc/ Că vin să vă servesc… lumină/ Din capsa veşnicului foc/ Ce-a explodat în fiecare,/ Să nu vă pară echivoc/ C-aprind un muc de lumânare./ Nu voi cruţa deloc aici/ Persoane mici sau de elită/ Cu riscul chiar de-a mă jertfi/ Şi de-a rămâne necitită/ Ca mijloc sigur de-a-nfiera/ Abuzurile în Gomora/ Voi râde sau mă voi strâmba/ Pe socoteala tuturora”.
Nu s-a jertfit prin necitire, că avea succes, era acidă, ci prin falimentare, cum a spus Ciobotăraşu!
Nici chiar dezinteresata şi afectuoasa solicitudine acordată revistei de celebrul concitadin Constantin Tănase nu ne-a putut fi, în acest caz, de folos, deoarece „pontifii” locali, pe care-i vizam „fără menajamente” în paginile „Uzincuţei”, au pus, oficial, „în aplicare” – nici nu se putea altfel – clasica lor „metodă” de strangulare a „gândului”, a „cuvântului” liber – favorizând falimentul, spune Valer Mitru.

              Oricum, în acele vremuri, marele animator al revistei româneşti, prin intermediul apropiatei sale rudenii, tipograful şi librarul Alexandru Onceanu, adresa „Uzincuţei” un mesaj de încurajare: „prin cumnatul meu de la Vaslui, deşi grea e viaţa măi bădie, pretutindeni sărăcie, vă remit un grăsun „abonament de sprijin” pentru necesităţile „Uzinei” noastre, şi urarea, din inimă, s-o duceţi mai bine ca de obicei”.

             Mai bine n-am dus-o, dar şi după falimentul „Uzinei”, înfiinţătorii ei au făcut umor. Chiar şi cu Constantin Tănase.
La 40 de ani de la apariţie – în 1930, septembrie, Valer Mitru îşi aducea aminte, în 1970, în ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, că ei, redactorii, erau „satisfăcuţi de efectul „tiflei” tipărite de ei”…
„…Cu lavaliera fluturândă, cu sufletul în palmă, noi eram atunci veseli şi trişti ca la 6 ani când ne duceau bunicile de mână la bâlci „să ne dea susane şi să ne învârtă pe căluţi”…
Astăzi amândoi sunt plecaţi în lumea umbrelor.

             „Acasă la Vodă Cuza”, în „Vremea nouă” din 21 ianuarie 1969, Valer Mitru închipuindu-se prin anii 1857-1866, urcând treptele scării interioare care dau spre etajul casei din strada Lăpuşneanu, „vedea şi binecunoscuta „uliţă ieşeană”, descriindu-ne interiorul ultimei reşedinţe domneşti la Iaşi a lui Alexandru Ioan Cuza, devenită din 1959 „Muzeul Unirii”; într-un alt număr îşi înştiinţează cititorii despre apropiata retipărire a interesantului jurnal – rechizitoriu intitulat „Carnetul unui medic de plasă”, realizat de medicul practician  George Ulieru, care n-a făcut rabat abuzurilor mai marilor vremii sale, realizând o carte pe care academicianul Al. Rosetti o găsea cuprinzând în ea „toată tragedia administraţiei sanitare de-a lungul anilor descrişi cu litere de foc; „Am fost pe rând: magistrat, avocat, publicist, socialist militant, romancier şi, în sfârşit, spre declinul vieţii, directorul general al teatrelor… am trăit intens, am trăit mult”… era mărturia vieţii celui care s-a numit N.D.Cocea şi despre care la rubrica „Bloc-notes”, cu titlul „Pamfletarul militant”, în ziarul din 1 februarie, semna Valer Mitru; „Cărticica din firidă”, publicat la 3 februarie ca o mărturie şi subliniere a sărbătoririi între 1 februarie şi 1 martie pe întreg cuprinsul ţării, „sub semnul tradiţiei fertile”, „Luna cărţii la sate”; „Oraşul viitorului apropiat”, aşa îşi vedea Valer Mitru oraşul de baştină (9 februarie), socotindu-l unul „dintre târgurile moldovenşti capitale de judeţ” care „ca vechime şi trecut istoric are o clasificare de primă treaptă.” „Vasluiul, spunea el, îşi trage originea încă de pe vremea cazarilor, cumanilor, tătarilor, mult înainte de ivirea Descălecătorilor Ţării Moldovei.” Vasluiul fiind, după afirmaţiile cunoscutului cercetător Gh. Ghibănescu, în volumul XV din „Surete şi izvoade”, „unul dintre cele mai enigmatice târguri pe harta veche a Moldovei.”

           După cum se vede, oprindu-ne aici cu citările şi enumerările, Valer Mitru, la „Vremea nouă”, ca şi la „Flacără Iaşului”, dar el a fost o vreme şi prim-redactor la o gazetă de uzină din Iaşi, mi se pare „Penicilina”, nu numai că scria des şi documentat dar oferea cititorilor probleme de esenţă ale vieţii… El nu scria orice şi despre orice, nu prea asculta de „comanda socială” a timpului, ci răsfoind cărţile aducea în discuţie esenţele, necesarul, care-l trimitea pe cititor la realitate şi comparaţii, ori chiar la sursa izvoarelor…

           După prima perioadă de gazetărie la Vaslui (că a fost şi perioada de după 1968 când Valer Mitru a făcut mare gazetărie la ziarul Vremea nouă – Vaslui), prin 1958-1960, când tinereţea şi grijile de familie m-au adus în redacţia ziarului Flacăra laşului, la secţia unde am fost repartizat, am dat peste o pleiadă de cunoştinţe care îmbogăţea paginile literare ale revistelor ieşene, secondându-i pe Ion Istrati, Aurel Leon ş.a.: Corneliu Ştefanachi, Horia Zilieru, Val Gheorghiu, Traian Ţanea, I. Friduş, I. Puha, I. Halibei, Ion Arhip, Vasile Filip, Şt. O. Mugur (Ştefan Oprea) şi bineînţeles Valer Mitru.

            Valer Mitru lucra la un birou din colţul din dreapta cum intrai în birou. Teancurile de ziare şi cărţi prindeau praful pe ele, clădite săptămână de săptămână. Peretele din spatele său era încărcat cu tot felul de postere şi litografii ale spectacolelor ori altor manifestări literare, caricaturi şi afişe culturale. Iar la masa de lucru, între alte şi alte hârtii, şpalturi şi şpalturi, o bucăţică de om, topită în el, cu o chică prelungă, albă-albă, obraznic lăsată peste gulerul balonzaidului care nu se lăsa deloc dezbrăcat şi din care curgea în neregulă un fular vişiniu care-i ascundea lavaliera, înecată în fumul de la lulea.
Valer Mitru scria cronici şi chenare cetăţeneşti.
Eu, cel puţin, nu numai că-l studiam cu interes şi îi purtam respectul, ca şi celorlalţi, dar îl divinizam. Cu toate că în vremea aceea salariile erau îndestulătoare în presă, Valer Mitru era mereu în pană de bani. Nu prea reuşea să se gospodărească, să se chivernisească. Nici cu cota de materiale pentru ziar nu prea ţinea pasul. Era prea ocupat cu tot ce era în jurul său, iar traiul de boem îl făcea să întârzie, destul de des, la masa de lucru. Iar ce împrumuta nu mai restituia.Mie mi s-a întâmplat, împrejurarea pe altădată…

                 Nouă însă ne plăcea de Valer Mitru. Era de-al nostru. Ştia să fie profesorul celor tineri în multe privinţe… Tot în vremea aceea s-a dovedit un fidel colaborator al Studioului de radio Iaşi. Emisiunile lui înnobilau programele radioului şi aveau o audienţă maximă. Avea o voce caldă, melodioasă iar textul abunda în cuvinte potrivite pentru această parte a Moldovei. În ultima parte a vieţii, după 1968, a colaborat intens la noul ziar al noului judeţ Vaslui: „Vremea nouă”. Venea seara în tipografia de pe strada Vasile Alecsandri, – ne spune un alt cunoscător al omului nostru, dl. Constantin Huşanu, care l-a avut şi el coleg de redacţie –  se aşeza la una din mesele pentru corectură, lua o coală de hârtie 50×25 şi se apuca să-şi scrie articolul pentru a doua zi. Fără ochelari, pictografia caligrafic nişte litere de cel puţin 5 cm., după care le dădea la cules. Altădată m-a invitat pe mine şi alţi redactori din Radio Iaşi să mergem la Vaslui, la mama lui, care face o cafea grozavă. Şi aşa a fost! Era o zi însorită şi bătrâna lui mamă ne-a  întâmpinat în grădiniţa din faţa casei, plină cu flori, bucuroasă de oaspeţi. Aşa l-am cunoscut până când într-o zi am auzit că a fost găsit mort. Locuia într-un demisol mobilat cu un pat, o masă de brad şi colecţii de ziare ce acopereau în întregime pereţii până în tavan. A fost unul dintre marii ziarişti veniţi dintre cele două războaie mondiale, care cunoscuse mai toate marile personalităţi ale culturii române din acea vreme, despre care a scris mereu. Îl putem asemui cu Aurel Leon din Iaşi, autorul „Umbrelor” în mai multe volume, care i-a supravieţuit până după Revoluţia din decembrie 1989.
                                                                *
                     „L-am cunoscut pe Valer Mitru!” – scria Emanoil Sbârcea şi detalia:

            „Un om deosebit. De o bunătate ieşită din comun. Un om între oameni, cum ar spune Nicolae Bălcescu, un oltean pe care moldovenii îl pomenesc mereu. Pe Valer Mitru l-am cunoscut pe vremea când eram elev de liceu la Vaslui. Îmi amintesc că odată m-a invitat acasă la domnia sa, ca să-mi arate tabloul în mărime naturală a profesoarei mele de istorie. El o diviniza nu numai pentru frumuseţea sa. Deşi între noi era o diferenţă de vârstă, m-a tratat întotdeauna cu prietenie şi respect. Poate şi pentru faptul că profesorul meu de limba română, Vasile Cataramă, scria într-o cămăruţă pusă la dispoziţie de Valer Mitru.

            Mult mai târziu aflu întâmplător că în Iaşi, domnia sa, era cel mai perfect paginator în a edita ziarul Iaşului de pe atunci „Flacăra Iaşului”. Între timp, cineva îmi spune: „Valer doarme pe ziare! Şi aşa s-a stins. Dragostea domniei sale pentru ziar i-a fost fatală. Cred că puţini oameni au iubit ziarul, aşa cum a făcut-o Valer Mitru. El rămâne alături de Aurel Leon o emblemă a ziaristicii ieşene. Ce ar fi să-i punem din când în când pe mormânt o floare?
*
La rubrica „Cultură şi viaţă” din ziarul Vremea nouă Vaslui, la 2 iulie 1968, prof. V.I. Cataramă, în subrubrica „Din istoricul presei vasluiene”, face cronica la „Cronica lui Valer Mitru – „urme cu tentă argheziană” care „îşi face prezenţa pe meleagurile noastre într-o zi glacială de l ianuarie 1946, ca Jurnal de informaţie generală” pentru vasluieni.”

            „Ea încerca – spune profesorul – să suplinească apropiata încetare a ziarului Vremea nouă, care intenţiona să se transforme într-o revistă de preocupări sociale, culturale şi literare.

            Dacă Vremea nouă n-a izbutit să-şi realizeze visurile, aceasta nu e o vină a redacţiei.

            Referindu-se la „Cronica”, V. I. Cataramă susţine că noua gazetă, „în fraze armonioase arată sarcinile gazetarilor: un ziarist este prin natura ocupaţiilor sale un istoric, dar un istoric nu de catedră şi nu de volum”. El vedea în funcţia ideologică a presei, unul din „mijloacele de propagandă cele mai eficiente la consolidarea regimurilor de mare înnoire socială, presa fiind o forţă excepţională, iar rostul ei se prezintă considerabil de sporit, acum, în zilele noastre, după victorie”.

            Conştientă de realităţile vieţii, redacţia ziarului Cronica amintea opiniei publice, „că nu se sprijină pe averea personală, alte subvenţii sau sprijinul unor potentaţi” şi era conştientă că e „riscant să porneşti la drum numai cu inima, numai cu cinstea, numai cu pregătirea profesională”…

            Deşi îşi propunea expres să comunice cititorilor „un grăunte de adevăr, o picătură de frumos, o brumă de înţelegere, de frăţietate, de armonie adevărată”, menirea Cronicii fiind „să informeze cât mai corect masele largi populare”, aspiraţiile ei s-au oprit o dată cu apariţia – după aproape 11 luni, a celui de al doilea număr – numerotat 2-6, sintetizat în propria-i istorie.

              Cronica, ca şi săptămânalul Vremea nouă, a îmbrăţişat şi susţinut cu căldură munca din judeţul Vaslui în care apăreau, recenzentul încheindu-şi astfel istoricul presei vasluiene: „Cronica e, într-un cuvânt, a doua gazetă, după Vremea nouă, în palmaresul presei locale care militează prin pulsaţiile redacţiei şi ale colaboratorilor la înnobilarea culturală a patriei noastre”.

           Să nu uităm, totuși, că în Vremea nouă de la Vaslui a scris și prof. dr. Constantin Parfene care într-o recenzie la „Inscripții”, publicistică, vedea în ea un „buchețel de esențe literare, emanând din truda nobilă a unui mănunchi de talentați iubitori ai artei, membri ai cercului literar „Mihai Sadovenu” de la puternica cetate metalurgică bârlădeană, editat cu prilejul împlinirii a zece ani de activitate a cercului”,redat de mine în cartea asupra căreia vroiam să nu insist, Vaslui – Capitala „Țării de jos”, dar nu mă pot ține de cuvânt.

„Inscripţiile – spunea profesorul C. Parfene , repetam eu la p. 480 din Vaslui …– nu sunt un fenomen izolat, ci o continuare pe o treaptă calitativ superioară… al unui îndepărtat efort spre bine şi frumos” – referindu-se, probabil, la ceea ce fusese Bârladul lui Vlahuţă şi Ibrăileanu, a lui Emil Gârleanu şi D. Nanu, al lui Tudor Pamfile şi Victor Ion Popa, al lui George Tutoveanu, George Nedelea şi G.G. Ursu.

Statornic în preocupări, C. Parfene, găsind în ziar o gazdă primitoare şi selectoare, s-a referit ulterior, în paginile lui, şi la alte apariţii editoriale, la publicaţii şi la oameni de cultură care au trecut pe la Bârlad: realizatorii revistei „Cronica Moldovei”, George Bacovia, Virgil Caraivan, Tudor Pamfile, ardeleanul Ion Popescu ş.a.

Sâmbăta, cititorul de la „Vremea nouă” avea la îndemână pagina „Mozaic” – cu de toate (un fiu al Bârladului – Nicolae Tonitza în muzeu ieşean, de Geta Cohn; Secvenţe din geografia turismului românesc; vocabular; ştiaţi că…?; pseudoreţete culinare; pentru noi –femeile; poezie, jocuri de cuvinte, caleidoscop, caricatură şi umor, apoi, duminica, pagina culturală ori Moment cultural cu: opinii – peisajul lecturilor necesare; George Călinescu – amintiri literare; file de lector – „Intrusul” de Marin Preda; poezii de Haralambie Ţugui, Ion Chiriac ori Ion Iancu Lefter; „Din drum” schiţă de Ion Friduş; poşta literară (în general foarte bogată); Stampă – desen de Viorel Burlacu; rubrica „Corespondenţă” (şi ea mereu aglomerată) etc.

Despre momente cultural-istorice la Vaslui au scris în ziar şi alţi mânuitori ai condeiului.
„Eminescu – revizor şcolar” este intitulat articolul scris de Valer Mitru din „Vremea nouă” din 27 iunie 1968.
„Iată, bunăoară, spunea V.M. aspectele pe care le înregistra Eminescu, în 1876, la şcolile din oraşul Vaslui:

„La inspecţia făcută în 26 aprilie a.c. şcolilor urbane din Vaslui, am constatat la şcoala de băieţi un mers regulat de dezvoltare. Metoda de predare a dlui Hrisosceleu (în clasa a IV-a, e demnă de toată lauda. Celelalte clase, conduse, poate, nu atât de metodic, dar totuşi cu destulă aptitudine şi siguranţă, promit rezultate satisfăcătoare. Nu tot atât de bună a fost impresia pe care ne-a făcut-o şcoala de fete.”

Despre şcoala din Zăpodeni, consemnează: „Localul de şcoală din Zăpodeni nesuficient. Cel construit de comună stă nesfârşit pentru că, comitetul permanent al Judeţului Vaslui a şters din bugetul comunei cei 300 lei meniţi pentru săvârşirea localului de şcoală.”

Constatările de la Mânjeşti: „Comuna Mânjeşti are o şcoală de gradul I în cătuna Muntenii de Jos; în aceasta se află cam 60 de contribuabili. Cătuna aceasta a fost bântuită de vărsatul negru şi de angină, încât au rămas numai trei copii care, după lege, ar putea fi obligaţi să frecventeze şcoala.”

Când era cazul, Eminescu intervenea cu fermitate la prefectură. Într-o adresă din 1875 revizorul şcolar Eminescu scria: „Rog să binevoiţi a pune în vedere onor Comitetului permanent să controleze prevederile bugetare ale comunelor pe anul 1876 şi să li se impuie o dotaţiune suficientă pentru şcoală şi învăţător, căci până acum constat cu durere că pe alocarea toată suma prevăzută în bugetele comunale pentru întreţinerea şcoalei şi a învăţătorului întreceau a treia parte din leafa primarului.”

Raportul din 15 decembrie 1875 către prefectul de Vaslui spune; „Vă fac atent, domnule prefect, că salariile de la stat se plătesc odată la trilunie şi că, prin urmare, dacă comuna nu avansează nimic învăţătorului, acesta e neaparat redus, de a muri de foame.”

Alt extras din raportul din 16 noiembrie 1875: „Domnule prefect, învăţătorii rurali mai buni ar trebui să simtă întotdeauna că ochiul administraţiei judeţene e îndreptat asupra lor şi a silinţelor lor; de aceea, trebuie ca prevederile bugetare comunale să le creeze mijloace materiale suficiente, pentru ca ei să poată îngriji în deplină linişte de îndatoririle lor.”

Colindând satele judeţului – Tanacu, Laza, Hârşova, Poeneşti, Pungeşti, Rediu, Brodoc, Rafaila, Suhuleţ – şi alte sate şi cătune, Eminescu nota:

„Câtă vreme ţăranul e în sapă de lemn, şcoala poporului e o vorbă goală, o ficţiune.”

…”Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogie, pe când, adică, va fi şi şcoala, şcoală, satul-sat şi omul-om”.

…”Un om nu poate face nimic într-o ţară rău întocmită şi măcar să tot poruncească; rămâne la vorba aceea: a poruncit câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecelui, iar şoarecele şi-a atârnat porunca de coadă.”

Venerând umbra revizorului şcolar Eminescu, care a biciuit necruţător „orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, cercetătorul gazetar credea şi nota cu obidă că „umbra poetului luptător merită, aici, la Vaslui, cel puţin un bust amintitor. O piatră, o marmură… un bust modelat cu dragoste de un artist inspirat, un bronz aşezat pe un soclu de piaţă publică, în văzul şi admiraţia tuturor…”

Bustul lui Eminescu există în faţa Liceului nr.2, Vaslui şi este opera sculptorului Iftimie Bârleanu.

Personalităţile culturale erau tratate cu respect şi afecţiune în „Vremea nouă”. Un pasaj din „Emil Racoviţă” – 100 de ani de la naştere” – scris de Titus Raveica-Şcheianu în numărul din 15 noiembrie 1968 e pilduitor:

„…În fiecare dimineaţă – îşi aminteşte Racoviţă – Creangă venea până la poarta casei noastre (îi era învăţător şi locuiau în Sărărie n.n.), îşi băga degetul arătător, îndoit, în gură, şi trăgea un şuier straşnic. Cum îl auzeam, coboram. Creangă mă lua de lăbuţă şi ne tot duceam amândoi până în Piaţa Unirii, unde mă lăsa o bucată de timp singur, ca să-şi vadă de o afacere. Închiriase dumnealui o tutungerie, îi făcea în drum inspecţia cuvenită, încasa venitul, apoi iar mă lua de lăbuţă până la şcoala din Păcurari (vedeţi, statul nu oferise încă microbuzele pentru transportul copiilor la şcoală n.n.). Colegii mei erau deja cu toţii în clasă, dar, câteodată, mai ales când întârziam mai multişor, îi găseam într-o hărmălaie de neînchipuit. Atunci, el se aşeza dămol la masă şi începea o poveste. Copiii alergau repede la locurile lor, îşi aţinteau privirile în gura lui Creangă şi în câteva clipe făceau o tăcere ca-n mormânt”…

La rubrica „Cultură şi viaţa”, la 5 iulie 1968, Sandu Naumescu realizează medalionul „Constantin Tănase”, născut la 5  iulie 1880, la Vaslui, omul care avea să devină „cel mai popular şi îndrăgit slujitor al Teatrului nostru de revistă.”

Îndrăgostit ca nimeni altul de scenă, cel care avea să devină un mare actor, „era fericit să tragă cortina ori de câte ori soseau la Vaslui trupele cu Zaharia Buruienescu sau I.D.Ionescu. Apoi, îşi manifesta dragostea pentru teatru organizând, în hambare şi poieni, spectacole cu fragmente din piese ca „ Meşterul Manole”, „Jianu – căpitan de haiduci”, „Constantin Brâncoveanu” în care deţinea rolurile principale.

După terminarea liceului, înaintea stagiului militar, Tănase a fost învăţător la Curseşti şi Hârşoveni , lângă Vaslui, unde şi-a format personalitatea.

În 1902 s-a prezentat la examenul de admitere la Conservatorul din Bucureşti, a cucerit comisia cu verva şi dezinvoltura cu care a recitat fabula „Naiul, cobza şi vioara” de Teodor Speranţia, cu maniera în care a izbutit să imite cele trei instrumente muzicale, devenind un strălucit discipol al lui Constantin Nottara.

După absolvirea Conservatorului a debutat la Teatrul Naţional şi a întreprins numeroase turnee în ţară alături de actori consacraţi ai vremii. După teatru, operetă şi operă, în 1919 a înfiinţat compania de revistă „Cărăbuş”, gen de spectacole în care jucaseră Mihail Pascally, Aristizza Romanescu, Grigore Mărculescu, Matei Millo, I.D. Ionescu ş.a. care l-au atras şi l-au consacrat.

Ctitorul Teatrului permanent de revistă în ţara noastră cu Cărăbuşul, Constantin Tănase a însemnat o epocă în teatrul românesc. Artist al mulţimii, Tănase – care n-a folosit niciodată microfonul – purta publicului sentimente de înalt respect şi consideraţie, stingându-se, după peste patru decenii, pe scena românească, la 29 august 1945, ca o stea, acum, acuşi… 60 de ani.”

Uneori, colaboratorii se ocupau în scrierile lor şi de fapte de genul nostimadelor:

…”Umblasem odată să închiriez o cameră. Bineînţeles: mobilată! Întâmplarea mă duce în faţa unui proprietar de casă, aparent foarte simandicos. În vestibulul apartamentului se găseau şi câteva rafturi cu cărţi.
– Văd, stimate domnule, că posedaţi şi o frumoasă bibliotecă.
– A! Nu! Este o moştenire de familie. La nevoie o putem scoate. Ne înţelegem noi, doar nu suntem … analfabeţi.

În răspuns, constată reporterul (Valer Mitru), am descifrat o scuză, o jenă. Prezenţa volumelor era socotită ca o ruşine, ca o belea în casa celui care deţinuse cândva şi un confortabil fotoliu de director general într-un important minister.”

Acelaşi Valer Mitru, cu prilejul apariţiei studiului „Constantin Meissner – pedagog al şcolii poporului”, lucrare elaborată de N.C. Enescu, apreciat autor al unei „Istorii a pedagogiei”, la Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,1971, recomandându-l învăţătorimii vasluiene, în „Vremea nouă” din 1 iulie 1971, îl prezenta astfel pe fostul membru al „Junimii” şi colaborator al „Convorbirilor literare”, strălucit discipol al lui Maiorescu, pe profesorul şi pedagogul Meissner (1854-1942):

…”Cu o gândire limpede, eliberat de prejudecăţi”, „nediriguit de politicianismul îngust şi veros al vremii, netulburat de patimi personale, de ambiţiile de parvenire „prin mijloace oneroase, atât de cuvenite atunci, Constantin Meissner nu avea în vedere decât interesele superioare ale poporului…”

Reliefând calităţile de pedagog, extrase dintr-un articol omagial apărut în 1913, folosit de autorul studiului, recenzentul citează: „Când intra în clasă Meissner, scrie un fost ucenic, uitai adeseori de profesor, căci profesorul răspândea o naturală şi fermecătoare familiaritate de părinte. Freamătul nostru se potolea ca prin minune şi vorba profesorului curgea aici domoală şi profundă, aici energică şi însufleţită. Era imposibil să nu fii atent (…). Când se arăta menirea şi calităţile învăţătorului, privirea profesorului ardea, figura lui împrumuta lumini de inspiraţie profetică şi cuvântul şi-l însoţea de un gest scurt şi apăsat care fixa convingerea. Clasa era atunci un automat pe care voia lui o mişca.”

Şi pentru că semnatarul rândurilor evocatoare n-a avut fericirea să-l cunoască pe profesor, în schimb, insista asupra omului Meissner cu alte amănunte…” Cultura aleasă, inima sensibilă, sentimente de esenţă democratică, amabil, calm, senin, comunicativ, „cu un înalt simţ de dreptate şi al datoriei”, ferm în convingeri „şi consecvent în susţinerea şi realizarea lor”, stăpânit întotdeauna de sentimentul dragostei de patrie şi popor, „preocupat neşovăielnic de a fi corect, demn şi folositor interesului general”, toate aceste calităţi integrate în fiinţa lui Meissner – rar întâlnite în societatea timpului său – i-au dat prestigiu şi autoritate, „putând astfel juca un rol important în istoria şcolii româneşti din perioada respectivă”.

*

Valer Mitru pentru Vaslui – şi nu numai – a fost un mare şi pasionat gazetar. Colaţionarea fie şi numai a articolelor publicate în „Vremea nouă” şi înmănuncherea lor într-o culegere de texte oferite cititorilor prezentului şi viitorului ar fi realizarea unei opere care ar folosi Vasluiului. Sunt prea frumoase şi pline de conţinut scrierile sale, pentru ca să rămână pierdute în filele de ziar şi bine ar fi dacă cineva s-ar încumeta să realizeze un asemenea îndemn.

După cum, pentru că tot suntem în perioada când şi pentru unii oameni în viaţă se realizează monumente, ar fi cumpănită măsura realizării la Vaslui a unui bust al gazetarului care a scris atât de complet despre Vasluiul lui Ştefan cel Mare şi nu numai al lui.
*
Istorici, arheologi, muzeografi, monografi, diferiţi cercetători ştiinţifici au scris şi scriu mereu despre trecutul Vasluiului.
…”Cu toate că îşi avea reşedinţa principală la Suceava, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie aparte Vasluiului, prezenţa sa fiind aici de mai multe ori decât în toate celelalte reşedinţe domneşti secundare, unde construise curţi domneşti. În iunie-iulie 1454, martie 1465, iulie 1471, iunie-iulie 1472, august şi noiembrie 1474, ianuarie şi mai 1495, în februarie – martie 1497 şi în martie 1502, el se află împreună cu curtea sa la Vaslui, scrie I. Caproşu în „File de istorie”  „Vremea nouă” nr.24, mai 1969.

Pe drumul naţional 24, în dreptul satului Munteni de Sus, pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi din comuna Tanacu, se scria în „Vremea nouă” nr.1103 din 11 septembrie 1971 – foto V. Badea.
Arbori de diferite alte esenţe străjuiau de o parte şi de alta drumul naţional 24 de la Iaşi până dincolo de Bârlad, chiar mai departe de Tecuci.
Unde sunt secularii de altădată numai gospodarii tranziţiei ne pot spune, dar nu au interesul.
Pe drumul naţional 21, în dreptul satului Munteni de Sus pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi din comuna Tanacu.

„În Vremea nouă” nr.14/1968 citim:
…”O alee de plopi ne conduce spre domul înalt ce domină împrejurimile… pe aici, în vremuri liniştite, îşi munceau pământul oameni harnici. Unul dintre aceştia, după cum glăsuieşte legenda, se numea Burcel. Era tare sărac. Şi pentru că vite nu avea a fost găsit într-o duminică arând costişa cu boi împrumutaţi de la un vecin. Oştenii lui Ştefan (domnul se afla în acel timp la Vaslui) au fost tare supăraţi pe bietul român, că nu respecta ziua de sărbătoare. De aceea îl înfăţişară Domnului. Un frumos motiv de inspiraţie pentru Bardul de la Mirceşti, care consemnează discuţia între Ştefan cel Mare şi Burcel în felul următor: „Măi române, să n-ai teamă, / Spune nouă, cum te cheamă?/ „Teamă n-am, că sunt român! / Teamă n-am că-mi eşti stăpân! / Tu eşti Ştefan Domn cel Mare / Care-n lume seamăn n-are / Şi eu sunt Şoiman Burcel, / Puişor de voinicel!”

Şi mai spune legenda – reaminteşte naratorul în ziar – că după acel dialog, Ştefan i-a dăruit lui Burcel vite de muncă şi aceste locuri să le stăpânească, iar movila… să-i poarte numele…”

Multe se mai scriau în județul în care numai într-un singur sat, Dănești, în timpurile trecute, se născuse trei mari nume care au dat umanității trei academicieni, reputații Emil Racoviță, savant, explorator,  mare biolog, 1868-1947, istoricul Emil Condurachi, 1912-1987 și prof. Grigore T. Popa, 1892-1948,ultimului Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași îi poartă numele,  ceea ce înseamnă, cartea, școala și biserica, familia mai întâi, își făcuseră datoria.

Ion N. Oprea, Iași, 14 septembrie 2020



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.618 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5