Vi se pare că acest exercițiu de auto-reflecție vă umbrește nițel cerul senin, vă atinge demnitatea și vă trezește nițel orgoliul? Ok. Începeți să vă strigați iertarea în gura mare, să cereți îngăduință pentru că (nu-i așa?!) iertarea vi se cuvine. „Mi se cuvine”, „merit”, „sunt îndreptățit” sau „așa trebuie!” sunt doar indicatori ai orgoliului personal.
Orgoliul ăsta însă întreține ceața și adună norii, umbrește cerul senin, alimentează latura narcisică din personalitate, îndepărtează oamenii, îi ține la distanță de intimitatea profundă, la fel ca și bârfa. De exemplu, dacă îți bârfești vecinii, colegii de serviciu sau apropiații, dar postezi o rugăciune, plus citate motivaționale, plus poze de la mănăstirea vizitată, plus participarea la acțiuni caritabile (online bineînțeles) se mai cheamă că ești om bun?

Zâmbești? Visezi? Construiești? Trăiești? Ești liniște? Cerul tău e senin?
Atunci când întâmplările care-ți vin în minte sunt liniște, când te porți frumos și faci gesturi simple de bunătate, când îi respecți pe cei din jur, nu ai înverșunare și revoltă, nu judeci și nu urăști. Degeaba mai postăm frumos dacă visăm urât și zâmbim fals. Nu facem decât să ridicăm ziduri și să ne amăgim cu iluzii de viață bună.

Întoarceți-vă spre voi, priviți la acțiunile voastre, la faptele simple din casa voastră, de la locul de muncă, la gesturile mici și vorbele obișnuite, la schimbul de replici cu cei apropiați (și nu numai) sau la ultima îmbrățișare pe care ați oferit-o sau ați primit-o, ultimul gând bun. Priviți la viața voastră de zi cu zi! Bunătatea e gratuită. Răutatea, deopotrivă.

Respirați adânc, expirați ușor…
Viața e în fiecare secundă. Când este.