Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Viaţa în trei dimensiuni

Primit pentru publicare: 23 ian.2015.
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN.
Publicat: 24 ian.2015.

© Text şi ilustraţii: Cosmina Marcela OLTEAN
Studentă la Universitatea ,,George Enescu’’- Iaşi,
Facultatea de Arte Vizuale şi Design, Secţia: Istoria şi Teoria Artei

 

Cosmina Oltean,foto-in textViaţa în trei dimensiuni

Viaţa ca filosofie

Dacă îmi propun să analizez acest concept, în cele mai profunde înţelesuri ale sale, constat că aş putea da o multitudine de sensuri şi că aş putea găsi o întreagă paletă de nuanţe a ceea ce înseamnă viaţa. Într-un fel sau altul cu toţii credem că putem defini acest cuvânt. Să fie oare aşa facil ? Poate fii, însă doar dacă arunci o privire pasageră spre ea, pentru că altfel încercarea de a o defini poate rezulta o adevărată provocare. Căci ea este, să nu uităm, în primul rând o problemă filozofică fundamentală, întrebarea despre sensul vieţii reprezentând inima reflecţiilor filozofice.

Pe câţi gânditori şi mari intelectuali nu i-au preocupat un astfel de gând? Câţi nu au încercat să-i explice sensul, în frământarea lor? Spunea cu atâta profunzime şi patos grecul Platon că ,,o viaţă care nu este aprofundată, nu merită trăită’’, iar prin asta el ridica, de fapt o nouă problemă: aceea a raţiunii şi intelectului uman, care ar trebui să ne guverneze viaţa. Ce rosta ar avea să dobândim experienţa vieţii, dacă aceasta nu ar avea puterea de a ne învaţa să gândim ?

Cosmina-v3Viaţa ca o artă

A trăi frumos şi demn este o artă a cărei tehnică nu o poate preda nici un maestru. Tratatul artei de a trăi îl scriem singuri prin faptele, reuşitele şi bucuriile pe care ni le presărăm singuri în cale. Iar calea o putem lumina noi înşine, cu lumina din noi, cu lumina intelectului. Inevitabil, viaţa înseamnă, pentru cei aleşi, cautare şi contemplare a frumosului. Totodată, în aceeaşi parametrii, mai înseamnă creare a frumosului, şi căutare a binelui şi adevărului. Mulţi se întreabă care poate fi cheia fericirii. Oare nu e tocmai frumosul, binele şi adevărul? Arta e o cale în viaţă spre acel ceva superior, divin la care râvnim cu toată fiinţa, şi pe care nu-l putem găsi cu uşurinţă. Dar, cu siguranţă, există ! O altă pildă de la Platon spune că ,,dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru aceasta merită, că ajunge să contemple frumuseţea însăşi.’’

Sursa creativităţii artistice se află în imboldul de a exprima propriile imagini interioare, cuvintele a face, a crea, definind principiul divin al creaţiei. Astfel omul primeşte de la Divinitate propria putere de creaţie. Imboldul creator poate avea surse de ordin magic, dorinţa de a materializa gândirea sau un simplu joc de imitaţie, însoţit de plăcerea de a da formă. Din neant artistul plăsmuieşte chip, iar în haos el aduce ordine, investighează realul şi întrevede irealul, trecutul, viitorul, tranzitoriul şi eternitatea. Căutarea începuturilor, a rădăcinilor sale şi ale artei e căutarea unei continuităţi, căci numai ştiind de unde vine poate şti omul unde se duce. Teoriile idealiste pun la originile lui ,,homo aesteticus’’ voinţa de artă. Simbolul este exprimat printr-un echivalent intuitiv a unei idei, de unde derivă concepţia sa magică, credinţa că o imagine sau obiect de artă traduce la modul sensibil-intuitiv o forţă invizibilă a naturii.

Cosmina-v2Viaţa ca o stare

Cu un ocean nesfârşit şi plin poate fi asemuită viaţa. Dar în ciuda grandorii sale aparente, poate seca într-o clipă, pentru că nici marile oceane nu sunt ferite de această primejdie la nesfârşit. Toate au un punct de plecare şi un punct în care e firesc să înceteze, pentru a se continua o ordine firească în natură. Dar când vorbesc despre viaţa ca o stare mă refer la caracterul ei pasager, la acea impresie pe care ne-o lasă câteodată, cum că am fi martori la propria poveste. Viaţa este o înlănţuire de întâmplări ce se succed episodic şi oricum ai privi-o tot pare foarte limitată temporar comparativ cu infinitul care îi taie firul. E tulburător cât de firavă e viaţa, câţi factori ar putea să o facă să dispară şi totuşi ea găseşte o cale de a răzbi şi a continua să existe… pentru o vreme. Uneori mă întreb de ce trebuia să ştim că nu vom fi aici decât o vreme. Poate pentru a învăţa să preţuim timpul şi să trăim cu intensitate. E interesant cum atunci când suntem tineri avem impresia nemuririi, simţim că nimic nu ne poate opri sau răni întratât cât să nu ne vindecăm. Uneori trăim ca şi cum totul ni se cuvine, căci mereu căutăm ce este al nostru şi vrem ca totul să ne aparţină. Simţim nevoia mai ales a unui loc căruia să-i aparţinem şi pe care să-l numim acasă, ca şi cum acest acasă ar fi pentru totdeauna. Şi poate este ! Cine poate ştii ? Apoi cu trecerea anilor conştientizăm cu oarecare teamă de necunoscut că de fapt trecerea noastră prin lume e doar o altă poveste, doar o filă dintr-o carte măreaţă, o carte de istorie a omenirii. Istoria e tezaurul vieţii omeneşti, la care încercăm din răsputeri să contribuim cumva. Dar putem oare face ceva înafară de a lupta? Mi se pare uluitor cum omul îşi poate accepta condiţia şi cu resemnare decide să lupte până la ultima suflare. Poate e o formă de consolare, dar aşa cum sfătuia filosoful german Kant, „trăieşte-ţi viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală’’, căci ea e doar „un sejur”, după cum se exprima Platon, şi tot el ne încuraja „să trăim viaţa ca şi cum ne-am afla într-o piesă de teatru.” Dar în cele din urmă, esenţa e totul: ce e lăsat lumii. Însă această condiţie excepţională puţini, foarte puţini ajung să o cunoască. Căci adevărata cunoaştere e filtrată prin minţi de geniu.

Iar la sfârşitul zilei te întrebi: Ce-am făcut EU? Am încercat să pun un fir de nisip în deşert!

Cosmin-v1Eu, în faţa vieţii

Încă mă văd în faţa visurilor mele, prinse fiecare, pe crengile unui cireş falnic, cu roadele scăldate în soare, mângâiate de vânt şi curtate de fluturi. Privesc spre ele cu iluzii şi înverşunare. Gândesc îndelung la o cale de a atinge creanga cea mai învecinată de nemărginirea Cerului. Ne trezim, dintr-o dată parcă, în vâltoarea vieţii, ca într-un vis. O vreme nu realizăm care ne e scopul, apoi mii de întrebări încep să ne bântuie, să ne urmărească existenţa. Aflăm că singuri trebuie să deslușim un drum care încă nu există. E incert, căci nimeni nu a lăsat urme pentru noi prin labirintul cu trandafiri rari şi plini cu spini. Te întrebi apoi care îţi e menirea. Cum să dobândeşti libertatea pasării cerului când îşi lasă preţioasele aripi în voia călătorului vânt. Condiţia umană are o profunzime dramatică: să-ţi vezi trupul şi spiritul trecând… Să fii convins că orice ai face, te apropii cu fiecare zi de iminent şi să nu conştientizezi ce înseamnă asta cu adevărat. Încă nu-mi pot explica cum omul găseşte puterea de a crede în triumf, de a se crede nemuritor uneori, când adevărul se află tocmai la cealaltă extremă. Oare cum îndrăzneşte să declare război Timpului? Dar singura şi adevărata luptă se dă în interior. Cu lumea din noi!

Ce bine mi-ar fi fost să am privilegiul de a mângâia vântul cu aripile mele, ori să-mi odihnesc capul îngreunat de gânduri pe catifeaua unei petale de trandafir. Ori să port pe aripi culori pastelate sub formă de pulbere magică, să zbor în imensitatea cerului, să savurez roua, şi singura îndeletnicire să-mi fie contemplarea florilor. Mi-ar fi fost scurtă existenţa, dar altminteri, una îndelungată, privată de esenţă, e doar agonie. Pe frunzele cireşului din faţa mea stau scrise toate cuvintele lumii. De acolo încerc să culeg cu grijă unele pe care să le dăruiesc unui cititor. Sunt aceleaşi cuvinte, ne aparţin tuturor, dar să le alegi pe cele potrivite ţie, e o artă! Ele se cer încărcate de sentiment pentru a atinge suflete. Dacă pământul şi marea ascund comori, viaţa pune în om zăcăminte de valoare. Pe care însă trebuie să le descopere şi să le exploreze. Unora le sunt străine comorile din ei. Viaţa e uneori stranie: te poţi afla odată, asemeni unui fluture, zburând prea aproape de soare, ori alteori te poţi afla prins între un munte şi o prăpastie. Eşti obligat să cauţi calea de mijloc: fie escaladezi, cu mâinile goale, muntele, ori, îmbrăţişezi resemnat, printre lacrimi, neantul. Se spune că lacrimile au darul de a spăla sufletul şi ochii, pentru a privi apoi lumea mai clar, pentru a-i sesiza mai uşor culorile vibrante. Însă din toată apa de pe pământ, lacrima e picătura cea mai grea, căci e încărcată de sentiment, cea mai adevărată expresie a trăirii…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…Tratatul artei de a trăi îl scriem singuri prin faptele, reuşitele şi bucuriile pe care ni le presărăm singuri în cale.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5