Viața între alb și negru

,,În alb și negru” este titlul cărții lui Mircea Țimpău, apărută în anul 2020 la Editura Panfilius din Iași. 140 de pagini, care cuprind 41 de titluri. Scurtissime. Sau, mai pe românește spus, pilule. Dar nu din cele contra unor suferințe trupești, ci pentru sănătatea minții. Între alb și negru, autorul etalează o sumedenie de alte culori, și nuanțe, din care se poate înțelege că viața pământeană este multicoloră, albul – negrul fiind doar extremele. ,,O carte de notații, în alb și negru, așa cum arată și titlul, de citit la vreme de seară, când putem fi predispuși spre meditații” – după cum arată și Constantin Dram pe coperta a patra. 

,,Mă întreb dacă, la 70 de ani, când încep a scrie… literatură… trăiesc un vis frumos sau sunt la început de nebunie…” – se îndoiește autorul chiar din debutul cărții. Luându-și, totuși, inima în dinți și dând slobozenie gândurilor. Un demers ancorat în realitățile lumii prezente – îndeosebi de sorginte românească – prin care fostul ceferist de rang profesional înalt și nativul din Câmpulung Moldovenesc devenit ciurean din Lunca Cetățuii ne înfățișează oameni și întâmplări în care fiecare se poate întâlni. Dar în miezul cărora nu toți găsesc sensuri și semnificații din care se pot trage niște învățături. Mircea Țimpău le are în memoria sa, ni le înfățișează și le comentează succint, dar esențial, lăsându-ne pe noi să le evaluăm, după puterile fiecăruia. Conștient de însemnătatea gestului său, ei îl așează pe acesta sub semnul încurajator al speranței: ,,Rândurile mele poate vor da o îndrumare fericită unor oameni, vindecând ce e rău, fals, egoist. Puțin câte puțin, vor vedea de la alții ce înseamnă rătăciri și poate, vor învăța să se ferească de a mai merge pe căi nesănătoase.” Sună oarecum a lecție de educație, al cărui adevăr, însă, nu poate fi ocolit, necum contestat.

Titlurile pilulelor sunt prin ele însele semnificative, ele condensând în chip fericit conținutul: ,,Cunosc un popor”, ,,Despre presă”, ,,Divorțul”, ,,Instituțiile”, ,,Evaziunea fiscală”, ,,Speranțe”, ,,Părinții”, ,,Dumnezeu”, ,,Țara mea” și toate celelalte. ,,Cunosc un popor care, cândva, a fost înălțat, datorită frumuseții lui, până la al treilea cer (…) Era format din țărani frumoși, harnici, destoinici, cu copii sănătoși, cu aripi ce pot ajunge, datorită priceperii, în tot universul (…) În poporul român pulsează mereu profunzimea fierbinte a vieții, frumoasă sau urâtă, mereu înțeleasă însă ca un dar divin”.

Pe lângă textele de câte o pagină și ceva, o pagină, trei sferturi de pagină, sau – ,,Mare ticălos” – de o jumătate de pagină, Mircea Țimpău a introdus în carte și bucăți mai ample: ,,Tovarășul Emil Bodnăraș” – 7 pagini; ,,Accident” – 17 pagini; ,,Primirea în partid – 10 și ceva; ,,Ciocănitoarea udy” – 17 pagini (fără câteva rânduri). În toate, indiferent de dimensiuni, viața între alb și negru este văzută în dinamica ei. Din păcate – și regretele autorului transpar de peste tot – evoluția, în anumite compartimente (moral, mai ales), are mai curând înfățișare de involuție. ,,A pătruns în noi, ne-a cucerit cu dorința de a prezenta ce-i mai mizerabil din Occident, așa ne modernizăm” – constată autorul cărții, pe bună dreptate. Iar noi, cititorii, fie și pentru simplul fapt că mai citim câte un ziar, ne mai uităm pe la cele televiziuni și mai și băgăm de seamă că, unele din acestea, ridică tornade de osanale civilizației și democrației americane (înseosebi). Din păcate, România împrumută fără discernământ asemenea ,,mari” exemple, iar rezultatele se văd și fără ochelari cu dioprii mari – ne ucidem, ne furăm, ignorăm valorile autentice și promovăm falsurile cu o savoare bolnavă (,,Acum, cupluri de tineri sunt în stare a-și depune icrele ziua mare (…) Toate abaterile de la normal ni se prezintă ca normale (…) Nu se vede ce nu este bine (…) Mă uit cum lumea este dusă spre smintire”.

O stare de fapt – imaginea unei Țări și a unui Neam – zugrăvită în culori vii, dar, cele mai multe, cenușii, pentru că, așa cum se poate deduce, Mircea Țimpău nu acceptă compromisurile. Și nici culoarea roz. El spune lucrurilor pe nume, cu o sinceritate critică fără menajamente. Așa cum stă bine unui om corect și demn, mai ales atunci când acesta se înfățișează semenilor în strai de scriitor. Așa cum se poate înțelege și din citatul ce încheie aceste rânduri (de adeziune), speranța și regretul aleargă pe același culuar, precum doi alergători de cursă lungă: ,,Nimeni nu vrea să recunoască că într-o cutie craniană nu pot intra toate informațiile. Ridurile de pe fruntea mea s-au format ca niște peșteri adânci, pe măsură ce trecea prin viață, mirându-mă de multe lucruri, care ca lumina ard ziua, iar noaptea sunt necunoscute și inconștiente….”