Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

VOIEVOZII

Voievodul sau vodă era căpetenia oştirii, comandantul, domnul Moldovei ori al Valahiei, aceasta în accepţiunea stricto senso a noţiunii, pentru că acest rang în sens metaforic poate fi atribuit şi acelei persoane care ocupă locul din vârful piramidei, fiind model într-un anumit domeniu… Istoria şi civilizaţia românească a cunoscut şi recunoscut câţiva astfel de mari voievozi.
,,Sveti Ştefan”, cum l-a supranumit poporul pe Ştefan cel Mare, ajunge domnitor al Ţării Moldovei în aprilie 1457, într-o perioadă când turcii tocmai cuceriseră de puţin timp Constantinopolul (1453) şi erau într-o vertiginoasă ascensiune, unul din ţelurile lor fiind şi stăpânirea micii Ţări a Moldovei, importantă intersecţie de drumuri între Nordul şi Sudul, Estul şi Vestul Europei. Înfăptuirea planului lor era împiedicată de acest Muşat care, ajuns domn ,,gătitu-s-a de mari lucruri să facă…” văzând în Moldova ,,poarta creştinătăţii… şi dacă această poartă va fi pierdută atunci toată creştinătatea va fi în primejdie…”.
,,Fost-au acest Vodă Ştefan om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat… Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştiia a-1 acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia rarau război de nu biruia.” (Gr. Ureche)
Lunga-i domnie va fi una de neutralitate cu vecinii, de alianţe şi de apărare împotriva turcilor. Pentru realizarea acestui plan el a întărit şi construit cetăţi de apărare şi a orânduit slujba militară obligatorie pentru toţi proprietarii de pământ, … şi cum toţi aveau pământ – ţărani, târgoveţi, boieri mari şi mici, curteni, hâsari (cei scutiţi de anumite biruri), pârcălabi, staroştii (locuitori de pe moşiile mănăstireşti), la care se adăugau lefegiii – toţi aceştia erau organizaţi în pâlcuri comandate de dregători, formând sub ordinile domnitorului, la nevoie, oastea moldovenească tot timpul gata de apărare şi de a purta un război… Şi au curs războaiele în acea jumătate de veac, unul după altul…
În 1474, sultanul Mahomed II trimite solie grabnică prin care cere lui Ştefan să predea turcilor Chilia şi Cetatea Albă şi să plătească birul pe anii din urmă. Cererea aceasta era o adevărată declaraţie de război. Supărat de neascultarea lui Ştefan, dă ordin beglebergului Rumeliei, Soliman Paşa, să atace Moldova… Acesta ,,veni cu o oaste de peste o sută de mii de oameni, Ştefan întâmpinându-i doar cu vreo patruzeci ce mii. Lupta are loc la vărsarea Racovei în apa Bârladului, într-un loc mlăştinos şi păduros, unde drumul trece printr-un defileu foarte îngust, peste un pod de lemn. Înfruntarea avu loc într-o zi de marţi, 10 ianuarie 1475, pe o pâclă groasă de nu se zărea decât la câţiva paşi în faţă. Grosul coloanei turceşti a fost atras de sunetele din bucium ale oastei lui Ştefan şi surprins în momentul trecerii podului. Începutul luptei dădu încredere turcilor că vor fi victorioşi, dar imediat sunt atacaţi din flanc şi din spate şi măcelăriţi. Mii de ieniceri îşi găsiră locul de veci în această vale, înroşind cu sângele lor apa Bârladului… Cei rămaşi în viaţă o luară la fugă urmăriţi de vitejii moldoveni care-i nimicesc. ,,Gintele turceşti nu suferiră încă niciodată o mai mare înfrângere” – avea să mărturisească mama vitregă a sultanului. ,,Prin victoria de la Vaslui – consemna Sanctitatea Sa Papa Sixt al IV-lei, marele domn al Moldovei a devenit o celebritate europeană şi i s-au deschis porţile istoriei universale, căci prin înfrângerea unui comandant atât de vestit şi de experimentat ca Paşa Soliman, s-a dat o lovitură simţitoare turcilor şi s-a redobândit speranţa în posibilitatea înlăturării pericolul turcesc”. Cronicarul polonez Dlugosz, impresionat de victoriile lui Ştefan notează în cronica sa: ,,Un bărbat demn de admirat… care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită contra turcilor, după părerea mea este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea ce comandant şi conducător contra turcilor…”.
Si pentru că după fiecare dintre războaie avea obiceiul să mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul dat ridicând câte un lăcaş de închinăciune răsplătind astfel şi vitejia bravilor lui oşteni, poporenii, pe care el tot timpul s-a sprijinit, l-au numit ,,cel Sfânt”, implorându-1 să-i ajute ori de câte ori erau la necaz şi slăvindu-l în cântecele lor: ,,Ştefan, Ştefan domn cel mare / Seanmăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare…”, iar poeţii i-au închinat versuri nemuritoare: ,,Ştefane, Măria Sa, / Tu la Putna nu mai sta/ Lasă arhimandritului / Toată grija schitului /… / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă / Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”.
Nici peste secole ecoul victoriilor lui nu s-a ştirbit cu nimic, rămânând mereu viu, Stefan, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai mari strategi ai lumii medievale. Într-un discurs ţinut la Iaşi la 4 octombrie 1904, Regele românilor Carol I spunea: ,,Ştefan Vodă este nu numai fala neamului românesc, dar şi un erou al creştinătăţii, căci a întrupat în el împreună cu virtuţile firii româneşti şi măreţul avânt al Cruciaţilor punând stavilă valului năvălitor al islamului”.
Imediat după izbânda de la Vaslui, pe la mijlocul lui ghenarie 1475, marele voievod se spoveduieşte egumenului Ioasaf, plănuind şi construirea unei noi biserici. Data aceasta nu s-a păstrat cu exactitate în memoria colectivă şi nici cronicarii n-au consemnat-o…
O alta însă, dintr-un alt ghenarie, dintr-un alt veac, va fi întipărită pentru totdeauna, după trei sute şaptezeci şi cinci de ani în Registru pentru naştere şi botez pe anul 1850 al Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” din Târgul Doamnei… Biserică ctitorită cu osârdia Elenei Doamna, soţia Domnului Petru Rareş.
Gerul era năpraznic şi viscolul furios în acel an. Puţini erau cei care se încumetau să iasă din casă. Dar ca printr-o minune, într-una din zile, vântul s-a liniştit, gerul s-a potolit, iar norii s-au răzbunat făcând loc unui cer senin şi limpede… Astrele au profitat, s-au adunat repede, au ţinut sfat şi, cu îngăduinţa proniei cereşti, un astru s-a oprit din călătoria galactică, a luat chip de om şi sub înfăţişarea unui nou-născut poposi într-o casă de pe Uliţa Domnească. Ursitoarele nu pierdură ocazia să-şi impună voinţa. Se uniră în grabă la fereastra iatacului lehuzei şi cum îl văzură, hotărâră ca acest prunc să ajungă voievod!… Trecură anii… Băiatul crescu împreună cu fraţii şi surorile sale, ocrotit de o mamă blândă şi iubitoare. Vara, cât era ziulica de mare, cutreiera prin pădurea din preajmă, scăldându-se în lacul codrilor albastru, visând la Feţi Frumoşi şi fete blonde, încercând să dezlege enigma stelei care a răsărit şi a plopilor care mereu îi ieşeau fără soţ… Toamna pleca în lume să se şcolească şi să cunoască românii din Hotin şi pân’ la Mare, de la Nistru pân’ la Tisa şi să se roage la locurile sfinţite de mormintele domnitorilor ca să mântuie neamul său… Când avea timp, îşi înmuia pana de-a dreptul în Luceafăr şi mai scria câte o poezie… ,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţa, /Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… / … / Dar deodat’ un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl… / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”.
Peste ani pruncul deveni un tânăr frumos ca un Apollon, cu plete lungi şi frunte înaltă şi aşa cum sortiră zonele ursitoare, ajunse Voievod! Voieidatul lui – Literatura Română. Supuşii lui – Cuvintele Limbii Române! Şi cum supuşii îşi ascultă şi respectă voievodul, la sfatul lui renunţară la haina arhaică medievală, se spălară, se pieptănară, se dichisiră până ajunseră curaţi şi puri ca diamantul. De atunci formează coroana de mărgăritare de pe frontonul palanului său care este limba literară… Într-o zi, un cunoscător impresionat de frumuseţea construcţiei se gândi să-i facă în dar un blazon pe care era scris ,,Mihai Eminescu”. Voievodului îi plăcu atât de mult, încât se hotărî să păstreze acest înscris. Mărgăritare le au fost apoi rearanjate şi organizate în şiraguri şi coliere, în ordini şi chipuri variate, formând bijuterii de mare valoare artistică cu care orice voievodat s-ar mândri… ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ … / De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a /… / A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată / … / Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / … / Făclie de veghe pe umezi morminte / … / Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată … / …”.
Ziua în care astrul a coborât pe pământ şi s-a făcut om, a devenit Sărbătoare Naţională a Literaturii Române. ,,Să ne aducem pururi aminte ce Mihai Eminescu cel mai ales între scriitorii acestui neam… În viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi nebănuite, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică … A dat cuvintelor simple valori nouă, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit… (Mihail Sadoveanu). ,,Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi tragă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (G. Călinescu).
10 ianuarie 1475 – 15 ianuarie 1850. Două date memorabile, două repere în istoria şi conştiinţa românilor. Ştefan şi Mihai. Doi aştri tutelari, două culmi fără de care n-am fi fost decât un popor mult mai sărac…
Vitejie, cutezanţă, isteţime – profunzime, perfecţiune, rafinament.
Doi voievozi; doi oşteni; primul – în războiul pentru entitate românească şi ortodoxă; al doilea – în lupta pentru modernizarea limbii şi ascuţirea cugetării…
Două nume cu puternice vibraţii în sufletele şi simţirea românească doi învingători exemplari despre care se va vorbi cât va exista mândria că suntem români.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5