Vremuri care sufocă şi Educaţia
Alina Cojocaru

Mă amuză începutul de an şcolar, când mă uit la opintelile de tot felul ale celor care vor să demonstreze că e o idee bună introducerea clasei zero… ,,Veţi avea platforma online de lucru pentru clasa pregătitoare începând cu data de 3 septembrie”, clama plin de sine, întru reformă, un respondabil de proiect european.

A început de ceva timp şcoala, dar nici vorbă de vreo platformă, nici măcar pentru reziduuri, dar nu ne plângem! Suntem însă extaziaţi că, potrivit zicerilor din mass-media, am intrat, la nivel naţional, în cartea recordurilor. Prin ce? ,,Prin salata de aproximativ 20 de tone, prin care i-am devansat pe greci”, îmi spunea cu patos un copilaş şugubăţ, fericit la rându-i pentru interferenţele create de ghiveciul claselor de elevi, în regim simultan, din învăţământul primar rural.

Am adâncit tema, mirată de strania bucurie a revelării patriotismului la nişte elevi abia trecuţi de gândirea concret intuitivă. Sunt astfel de subiecte, fără legătură directă cu universul şcolii, care trebuie elucidate în mintea elevilor, în nevoia reprezentării de repere existenţiale…

Câtă vreme şcoala s-a impus ca fundamental factor de propagare a cunoaşterii şi, în acelaşi timp, de mijloc întru definirea profilului spiritual al fiinţei umane, vocea cadrului didactic avea drept de veto în societatea românească. Mileniul III însă, chiar de la începuturile sale – graţie unor consumuri culturale apetisant ambalate – a spart tiparele impuse de educaţia formală, ponderea acesteia în construirea personalităţii individului subţiindu-se sub asaltul mass-mediei şi internetului, principalii generatori de educaţie nonformală.

Nu intru în chestiuni de pedagogie, marşând pe o eventuală nevoie de întrepătrundere a tipurilor de educaţie. Doresc doar să semnalez faptul că ŞCOALA, prin toate pârghiile ei, trebuie să iasă din clasicele tipare pentru a forma judecăţi sănătoase de valoare. Formatorii de caractere suntem noi, cadrele didactice, însă, de pildă, n-am auzit pe cineva din domeniul Educaţiei care să fie, dacă nu oripilat, măcar deranjat de stupizenia intrării Ţării în Guinness Book printr-o salată! Un coleg îmi spunea încântat că, astfel, ,,mai aude lumea de noi”… Dar celălalt aspect, legat de consumarea stupidă a resurselor de hrană, unde îl plasăm? S-a spus că respectivul conţinut va fi donat unui azil de bătrâni… Cât vor putea ei să mănânce? 100 ori 200 de kilograme? Şi, între timp, restul de salată unde va poposi?!

Ţinând cont de perisabilitatea conţinutului, nu e greu de descifrat drumul tomberoanelor… Dar noi suntem fericiţi! ,,Ne-am descreţit frunţile!”, glăsuia triumfător un fin analist de televiziune, însă, subtil, am arătat lumii cum intenţionăm să trăim: în risipă, în opulenţă afişată surâzător şi multă voie bună…

Seduşi de mirajul ,,gândirii pozitive” ne comportăm precum necuvântătoarele, ce înfulecă nesăţios tot ce le livrează Stăpânul. Nu contează că produsul e o găselniţă a mass-mediei ori e vreo fumigenă căzută (întâmplător!) din vreun pisc politic al zilei. Noi ştim să privim doar jumătatea plină a paharului… Descoperim în acest mod mostre de adaptabilitate? M-aş mira! Mai curând cred că, în scopul evitării problemelor, e vorba de asumarea unei superficialităţi care se traduce prin aceea că, ,,dacă mie mi-e bine, restul nu contează”! Uităm, totuşi, că o asemenea gândire a aruncat în criză umanitatea, iar scadenţa abia îşi arată colţii!

…Lupoaică experimentată, toamna îşi negociază dur intrarea în drepturi. Să fi împrumutat din atributele ,,omului recent”, derutat de anul Dragonului?… Nu are nicio importanţă câtă vreme, ,,dependenţi de confort şi de consum”, am devenit ,,asemeni conservelor cu data de expirare pe etichetă”…