Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ALEXANDRU ZUB

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ALEXANDRU ZUB

„Dilemele mele en historien nu sunt altele decât cele pe care am socotit oportun să le pun în lumină pe seama lui Kogălniceanu, Xenopol, Iorga, Pârvan ş.a. …”

 

Georgică Manole: Sunteţi absolvent (1953) al Şcolii Pedagogice din Şendriceni, jud. Botoşani. Cât a contribuit această şcoală la formarea viitorului istoric?

Alexandru Zub: Am început studiile medii în 1946, sub vechea lege a învăţământului, profitând astfel de un sistem ce dăduse roade semnificative, cel puţin la Şcoala Normală „A. Vlahuţă” din Şendriceni, care mai era servită de unii dascăli de elită, în frunte cu directorul-fondator, Constantin Iancu. Am încă în minte primele „almanahuri” şcolare, cu informaţii utile, maxime parenetice, poeme cu substrat educativ etc. Întâiul meu profesor de istorie se numea Laur Gârbu, care a şi dispărut iute din orizontul şcolii, căci a fost arestat politic. I-au urmat Iulia Surmei şi G. Romăndaşu, ultimul cu o prestaţie pedagogică aparte, de care îşi amintesc mai toţi foştii elevi cu bucurie. Îi datorez multe din îndemnurile ce au contribuit la o cât mai bună situare a mea în istoriografie. A contat, desigur, nu mai puţin şi biblioteca şcolii, câtă mai rămăsese după drastica „epurare” din 1948 şi anii următori. Am avut deja ocazia să evoc în scris unele „siluete didactice” care mi-au luminat anii de şcoală.

 

G.M.: Perioada 1958-1968 a fost o etapă grea din viaţa dumneavoastră. La o vârstă relativ tânără au venit şase ani de detenţie politică la Iaşi, Jilava, Gherla, Balta Brăilei. Cu ce alte personalităţi v-aţi intersectat în aceste spaţii concentraţionare?

A.Z.: A fost în adevăr o perioadă anevoioasă, date fiind rigorile recluziunii silnice, echivalente atunci cu un proiect de anihilare. Ca şi alţi „prizonieri de conştiinţă”, am căutat să o valorific pe cât posibil, în sensul cunoaşterii semenilor, la limită, ca şi a limitelor proprii. Nu sunt puţini cei care văd această experienţă cu ochi buni, în sensul unei lecturi pozitive a experienţei carcerale. Dacă e să menţionez aici, în ordinea neutră a „catalogului”, câteva nume (lesne de regăsit în literatura conexă), îmi vin în minte: S. Al.-George, M. Bănuş, Matei Boilă, Mihai Brudiu, Gh. Chiriac, V. Ciochia, Mina Dobzeu, R. Eisembraun, Al. Ivasiuc, T. Langa, Al. Mihalcea, E. Munteanu, I. Omescu, Al. Paleologu, I. Paşaliu, F.C. Pavlovici, A. Popescu, A. Prunduş, Ş. Rădulescu-Zoner, I. Saul, I.D. Sârbu, V. Stoica, I.D. Suciu, I. Varlam. Unii dintre ei au şi scris pagini memorabile pe seama acelui timp, eu însumi evocând ocazional unele efigii. Nu e cazul să insist însă.

 

G.M.: Ce vă mai amintiţi din anii copilăriei petrecuţi la Vârful Câmpului?

A.Z.: Două lucruri îmi vin momentan în minte, ambele cu o semnificaţie deosebită. Primul se referă la serbarea de la finele primei clase, când am primit, odată cu „coroniţa” florală, în dar un basm în versuri, Fata cu pieze rele, care ilustra o viaţă pusă sub semnul nenorocului. De ce tocmai această poveste? Şi de ce tocmai mie? Am sentimentul că atunci s-a trezit în mine, ca să rămână mereu activă, o anume propensiune morală, aşa-zicând fibra etică. Al doilea, este faptul că tot pe atunci, preotul satului, Eugen Grigorescu, un om cu multe calităţi, m-a făcut un fel de asistent al său, hipodiacon în tradiţia bisericească, având menirea să duc sfeşnicul la slujbele bisericeşti duminicale sau din alte sărbători, să spun apoi rugăciunea domnească şi crezul, astfel că sătenii au sfârşit prin a mă numi ocazional „popa cel mic”. Trebuie să recunosc că multe secvenţe din „slujbele” de atunci mi-au rămas până azi în minte, iar folosul lor spiritual e fără dubiu.

 

G.M.: V-aţi aplecat asupra personalităţii lui M. Kogălniceanu, pe care îl consideraţi „arhitectul şi fondatorul României moderne”. Pentru ce ar trebui ca botoşănenii să-i mulţumească lui M. Kogălniceanu?

A.Z.: În mod obişnuit, se face apel la „vechilâcul” prestat de Kogălniceanu în disputa judecătorească dintre „obştea Botoşanilor” şi mănăstirea Sf. Neculai din Popăuţi, care stăpânea un loc domnesc din acel târg (1844). Însă, la drept vorbind, episodul în cauză trebuie pus în conexiune cu alte acţiuni social-politice şi culturale întreprinse de marele cărturar şi om de stat de-a lungul întregii sale vieţi. Nu ştiu să se fi ocupat cineva temeinic de aceste lucruri.

 

G.M.: Orice om, cu atât mai mult un istoric, are nişte dileme. Care sunt dilemele academicianului Alexandru Zub?

A.Z. Dilemele mele en historien nu sunt altele decât cele pe care am socotit oportun să le pun în lumină pe seama lui Kogălniceanu, Xenopol, Iorga, Pârvan ş.a., de care m-am ocupat, oarecum tangenţial, cu gândul de a-i stimula pe alţii să le aprofundeze.

 

G.M.: Recomandaţi-ne o ţară ca model cultural şi politic.

A.Z.: Nu cred că se poate adopta o ţară anume ca model, deşi s-au făcut asemenea apropieri. În secolul XIX, marele model pentru români era Franţa, dar s-a „copiat” constituţia belgiană, iar reformele din epoca Unirii se inspirau (prin Kogălniceanu) mai mult din cele efectuate în Prusia. După disoluţia regimului comunist, s-au invocat şi alte modele: suedez, finlandez etc. De fapt, orice ţară are trăsături inconfundabile, ceea ce înseamnă că remodelarea lor nu se poate obţine adoptând un alt model, pur şi simplu, ci elemente valabile din mai multe modele. Astăzi, încă, vechile modele (anglo-saxon, francez, german etc.) se înfruntă în construcţia Uniunii Europene. Problemă complexă, aporetică, inepuizabilă.

 

G.M.: Aţi fost atras de personalitatea lui Vasile Pârvan, căruia i-aţi dedicat cărţi şi studii. Cum trebuie „să-l vadă” pe Vasile Pârvan un profesor de istorie?

A.Z.: V. Pârvan rămâne, nu numai pentru profesorul de istorie, un personaj fascinant, care s-a impus, într-o epocă ilustrată de mari personalităţi, ca un exemplu de muncă, devotament profesional, sinteză metadisciplinară, voinţă de autodepăşire. Ce să mai adaug? Posteritatea lui e încă plină de resurse, iar noile generaţii au de ce poposi în acest latifundiu istorico-cultural.

 

G.M.: Ce reproşaţi tinerilor de azi?

A.Z.: Că nu-şi folosesc bine marile atuuri ale vârstei.

 

G.M.: Credeţi într-o posibilă reunire a Basarabiei cu România?

A.Z.: Am scris mai demult despre Impasul reîntregirii, spre a sugera tocmai că ne aflăm pe un traseu în care dubla statalitate românească ar trebui să evolueze convergent, în cadrul Uniunii Europene, astfel ca românitatea să fie mai bine plasată geopolitic. Cine poate şti, însă, cum se vor derula realmente lucrurile?

 

G.M.: De ce l-ar iubi un istoric pe Eminescu?

A.Z.: Fiindcă o personalitate de o asemenea înălţime şi anvergură nu-l poate lăsa impasibil pe istoric. În Eminescu, românii de oriunde văd suprema lor realizare spirituală, proiecţia cea mai înaltă a năzuinţei lor spre absolut, dacă e să reluăm o celebră sintagmă. Cum să nu-l intereseze pe istoric? Interesul, în acest caz, presupune empatie, efort cognitiv, aprofundare continuă a universului explorat de „omul deplin al culturii române”, cum l-a numit C. Noica, cel mai entuziast avocat al posterităţii eminesciene, reluând o idee formulată, la fel de plastic, anterior, de N. Iorga. Orice istoric ar trebui să caute o apropiere cât mai deplină de acest latifundiu.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5