Primit pentru publicare: 23 oct. 2016
ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 23 oct. 2016
Redactor ediție: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…  CEZAR  VASILESCU

 „… în 2006, dosarul meu nici nu a fost luat în discuţie, reproşându-mi că ce caut eu din nordul Moldovei acolo, când în Bucureşti există vreo 60 de scriitori care nu sunt încă membri USR…”

 Georgică Manole:  Cezar Vasilescu, spune-mi, crezi în destin?
Cezar Vasilescu: Destinul este unul dintre cei mai importanţi devoratori  care-i frământă pe oameni, cugetători şi, cu precădere, scriitori, atâta vreme cât toată lucrarea sa pământească nu face altceva decât să încerce să lumineze marea taină a Fiinţării, evidenţiind ceea ce depinde de voinţa sa, de cele programate aprioric de către Marele Programator, adică Dumnezeu, a tot ce există. Nu ne rămâne decât ca în timpul vieţii să ne aducem faptele în acord cu linia principală a destinului.

G.M.: Pentru un moment, încearcă să revii copil!
C.V.: Sunt născut în localitatea Cândei – Cernăuţi (astăzi Ucraina) într-o familie de intelectuali: tatăl, Nicolae, fost profesor de biologie-geografie, mama, Ştefania, fostă învăţătoare, ambii la Liceul din Darabani. Copilăria mi-am petrecut-o la Darabani, judeţul Botoşani, de unde era tata, într-o zonă cu un relief pitoresc, cu păduri multe, dealuri mănoase şi Prutul care ne desparte vremelnic de Bucovina de Nord. Din păcate, casa părintească nu mai există, iar livada unde îi plăcea tatălui meu să se plimbe dimineaţa cu picioarele goale prin iarba înrourată, a fost ocupată abuziv de regimul comunist în 1978, construindu-se acolo Filatura de bumbac pieptănat, actualmente privatizată (staul pentru cai!). Tata, de supărare, s-a îmbolnăvit de inimă şi a decedat prematur în 1983.

G.M.: Un educator bun îşi pune amprenta asupra personalităţii elevului. Cât de departe a ajuns influenţa celor care ţi-au ocupat anii de şcoală?
C.V.: Clasele primare şi cele gimnaziale le-am urmat la Darabani, unde-mi plăcea să recit poezii pe scenă la serbări, îndrumat de profesoara de română Maria Sălăgeanu. Liceul l-am urmat la cunoscutul Colegiu Naţional „Ghica Vodă” din Dorohoi, unde profesoara de română, Maria Zaiţ, m-a înrâurit direct atât la orele de clasă cât şi în afara lor. Îmi dădea să citesc romane ale unor scriitori cenzuraţi şi interzişi de regimul comunist: Liviu Rebreanu, Octav Desila sau Gib Mihăiescu. După absolvire, chiar dacă optasem pentru Facultatea de Filologie din Iaşi, pe furiş m-am dus la Bucureşti la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale”, secţia actorie, unde am reuşit al doilea din 15 admişi (eram 15 pe un loc), fiind remarcat ca un viitor mare actor de Costache Antoniu, rectorul institutului. Din păcate, anul I l-am ratat (m-am îmbolnăvit de stomac), anul următor reuşind la Facultatea de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţia română-franceză, unde am absolvit printre puţinii (5), cu media 10 la examenul de diplomă. La Iaşi am avut profesori celebri: academicienii Alexandru Dima şi Constantin Ciopraga, profesorii universitari Maria Platon, I. D. Lăudat, Gh. Agavriloaie, Teofil Simenschi, Liviu Leonte sau Alexandru Husar.

G.M.: Ai învăţat doar pentru şcoală, sau şi pentru viaţă?
C.V.: Nu doar pentru şcoală. Când eram student la Filologie, făceam figuraţie la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi (vechea pasiune), practicam fotbalul în divizia B la CSMS Iaşi ca extremă stângă, fiind selecţionat în turneul din capitalele ţărilor foste comuniste din Europa şi am jucat 7 meciuri în selecţionata divizionară studenţească a României. Am avut de-a face şi cu fosta securitate comunistă pentru protest în stradă alături de alţi studenţi, deoarece în anii III şi IV de facultate n-am fost cazat la cămine studenţeşti pe motiv că eram fiu de intelectual şi nu de muncitor sau ţăran.

G.M.: Dar la creaţie literară cum ai ajuns? Îţi mai aminteşti momentul debutului?
C.V.: În mod convenţional, debutul se consideră a fi prima apariţie într-o publicaţie a unui text scris de către un scriitor. Eu am debutat în 1967 cu o poezie intitulată „Balsam” în revista „Tribuna” din Cluj. Pe atunci scriam numai poezie, astfel că în 1968 am publicat şi în revistele „Familia” din Oradea, cu sprijinul redactorului Gheorghe Grigurcu, şi în „Scrisul bănăţean”, cu sprijinul redactorului Anghel Dumbrăveanu. Apoi am mai scris şi publicat ocazional poezii în revista „De naşterea cuvântului” care apărea la Alba Iulia, unde am fost declarat câştigător la Concursul Naţional de Creaţie Literară „George Coşbuc”, în 2004. Au urmat colaborări cu satire şi epigrame la „Viaţa” şi „Atitudinea”, ambele din Botoşani,coordonate de Traian Apetrei, respectiv, Florentin Florescu. Intenţionez să editez un volum de versuri mai noi şi mai vechi, în 2017. Fac aceasta fiindcă mi-am amintit cum Cristian Simionescu, unul dintre laureaţii Concursului Naţional de poezie „Mihai Eminescu” din Botoşani, mă gratula în vremea studenţiei, mai în glumă, mai în serios, cu expresia „geniu al poeziei vagabonde”(!).

G.M.: O întrebare a la Petruţ Pârvescu: a fost greu drumul până la prima carte?
C.V.: Un drum lung şi anevoios. Aspiraţia difuză şi resimţită dintotdeauna de a scrie cărţi a fost potenţată viguros în lumea prozei. Însă fiind profesor de română şi franceză m-am îndreptat spre cariera didactică publicând articole despre şcoală şi mentorii săi în revistele „Tribuna învăţământului” şi „Şcoala românească”, la care colaborez şi acum, concretizându-se în volumele „Un pretext curricular pentru manualele alternative din clas a VIII-a”, Editura „Silva-Vic”, 2001, cu care am obţinut un premiu naţional de creativitate didactică, şi „Publicistică didactică”, Editura „Agata”, 2012. Contactul cu mediul literar al anilor 70, descătuşat de chinurile restricţiilor ideologice şi explodat mirific, mi-au conturat aspiraţia existenţială de a fi scriitor (chiar dacă nu sunt membru al USR, dar despre asta vom aminti mai târziu. Doamna Soartă, sfătuindu-se cu Doamna Lume (cum spune Eminescu) mi-a deschis calea definitiv spre proză.

G.M.: Încă o întrebare gen Pârvescu, pe care ştiu că-l apreciezi: Ce personalităţi sau evenimente biografice ţi-au influenţat viaţa de scriitor?
C.V.: În primul rând personalitatea eminesciană, chiar dacă, spre ruşinea mea, la Ipoteşti am fost prima oară cu părinţii mei, după absolvirea liceului. Personalitatea sa m-a marcat decisiv la modul existenţial, atunci când citeam şi recitam versurile sale, cocoţat în copacii copilăriei dărăbănene. Mai târziu, în anii studenţiei, dar şi la cenaclul „I. Pillat” din Botoşani, se realizau adevărate regaluri de elocvenţă, de scânteiere a minţii, ce se transformau în adevărate academii formatoare pentru orice spirit avid de modele, sub coordonarea poeţilor Vasile Iftime şi Petruţ Pârvescu. Condeieri de aură luminată, înşiruirea este aleatorie, ca. Marin Sorescu, Marin Preda, Grigore Hagiu, Noica, Ana Blandiana, Ulici, Mircea Ciobanu – mi-au influenţat viaţa ca scriitor. Să nu-l uit, totuşi, pe Lucian Valea, care mi-a inspirat preţuire prin demnitatea prin care ştia s-o reclame şi s-o obţină pentru condiţia de scriitor. A fost aceasta o placentă spirituală din care m-am nutrit înainte de-a şti şi care mi-au indus nişte linii energetice. Şi încă ceva, poate paradoxal: felul meu de-a fi, cu sensibilitate de femeie, dar cu voinţă şi caracter de bărbat, implicarea într-o arie largă de domenii, mi-au atras mereu duşmani şi prieteni, deşi eu n-am dat niciodată, nimănui, vreun motiv concret de ură. Dar eu au existat şi există în viaţa mea, fiind poate şi asta un fapt al destinului eficient şi concertat în falsificarea imaginii mele. Acţiunea de diabolizare a imaginii mele s-a insinuat mereu ca o miasmă fetidă ce otrăveşte aerul şi-mi dădeam seama când unii oameni, foşti directori de şcoală pe care i-am avut, până atunci de bună credinţă şi sinceri în admiraţia pe care mi-o arătau pentru ceva, deveneau dintr-o dată circumspecţi, ezitanţi, ostili şi agresivi (Colegiul „M. Eminescu”). Această veşnică încordare m-a ţinut mereu „în priză”, m-a obligat să mă reconfirm mereu, aşa încât, dacă este ceva demn de luat în seamă în ceea ce am făcut în viaţa mea, se datorează nu numai celor buni care m-au influenţat (inclusiv şi-n primul rând la Colegiul „Eminescu” din Botoşani) ci şi celor răi care, iar, vorba lui Eminescu, au făcut cel mai bun lucru că au rămas răi.

G.M.: Cum se descurcă Cezar Vasilescu printre iţele tot mai încurcate impuse de politic şi cum iese din labirintul puterii?
C.V.: Raportul meu cu puterea este unul bilateral. Pe de o parte, este vorba despre raportarea scriitorului la puterea oficială faţă de care el poate fi recalcitrant şi critic, în numele unei demnităţi proprii. În acest sens deschid paranteza anunţată anterior: romanele mele „Nevoia de singurătate” şi „ Aventura ca o viaţă” din 2005, scoase la Editura Popa`S art, traduse şi în limbile suedeză şi engleză, au fost apreciate de critica literară din Suedia şi Islanda, devenind membru corespondent al Uniunii Scriitorilor din aceste ţări. Invitat fiind în Suedia în 2009, am fost întrebat de ce nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, răspunsul meu a stupefiat oficialităţile de acolo: în 2006, pe vremea preşedintelui dictator Traian Băsescu, dosarul meu nici nu a fost luat în discuţie, reproşându-mi că ce caut eu din nordul Moldovei acolo, când în Bucureşti există vreo 60 de scriitori care nu sunt încă membri USR. Intrigat de acest răspuns (nu dau nume) am jurat pe Biblie (în prezenţa fiicei mele) că nu o să mai calc pe acolo niciodată. Scriitorul mai poate fi „obedient”, dacă doreşte să trăiască socialmente bine şi confortabil şi să devină chiar al puterii, ori oficial ales şi trimis la foruri reprezentative ca un ins nepericulos, de încredere sub orice putere. În acelaşi timp  scriitor mai poate fi „indiferent”, atent doar la propria devenire interioară, oricare ar fi culoarea politică a vremii lui. Invers, există raportarea puterii la scriitor, pe de o parte ca factor de propagandă de care politicul s-a folosit, asigurându-i în schimb o existenţă cât de cât confortabilă şi fără griji. Şi regimul comunist proceda la fel.

G.M.: Ai un punct de vedere despre literatura contemporană?
C.V.: Literatura de azi este ca o lume în prefacere, în fierbere, ca un prag de geneză între două structuri, una depăşită şi alta bănuită, dorită. Trebuie să fim conştienţi că scriitorul nu mai este aşteptat de o masă substanţială de cititori, ca altădată, ci este din ce în ce mai mult un tolerat. În această lume,  fie chiar cea botoşăneană, în care continuă să se nască şi să existe scriitori de talent, născuţi şi nu făcuţi, rămâne speranţa, ciudată, că vor fi şi cititori de literatură, la rândul lor născuţi şi nu făcuţi, care să nu poată trăi fără să citească.

G.M.: Neregăsindu-te în cartea de anchete a lui Petruţ Pârvescu, revin cu o altă întrebare ce vine dinspre cele puse de scriitorul amintit: există un timp anume pentru creaţie?
C.V.: Scriitorul epic este mai înclinat spre program. Eu, de obicei, scriu noaptea, începând cu orele 22 şi ducându-mă spre orele 2 sau 3, deoarece acela e timpul meu de concentrare în voie. Aşa au fost scrise volumele mele „Articole şi eseuri”(Editura „Ovi art”, 2004) şi „Lumea ca eseu” (Editura „Agata”, 2008). Cât despre păroiecte, desigur că există, oricare ar fi natura scriitorului. Să nu uităm că trăim într-o lume aspră, spinoasă, lipsită de ideal, de principialitate şi loialitate. Însă nu putem alege noi în ce timp să ne trăim viaţa. În prezent lucrez la o carte de eseuri. Problema reală este aceea a posibilităţilor de publicare şi apoi a ajungerii la cititorii adevăraţi. Cu voia lui Dumnezeu, poate va vedea lumina propriei întrupări, aceea în care se zice că „habent sua fota libelli” sau „non multum, sed multum”.