Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…. DAN LUNGU

 Primit pentru publicare: 29 ian.2015.
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef la Rev. Luceafărul.
Publicat: 29 ian.2015

 

 

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…. DAN  LUNGU

 

Georgică Manole:  Într-un interviu cu George Onofrei, de la „Suplimentul de cultură”, spuneaţi: „Am urmat gimnaziul la o şcoală de cartier, destul de excentrică – o dată, că era la marginea oraşului, apoi, prin diversitatea umană. Aveam colegi cu care mă întâlneam mai des la scăldat la iaz decât în clasă, multe dintre personajele din „Băieţi de gaşcă” au un corespondent în mentalitatea acelei lumi şi a acelui timp”. Ce mai ştiţi despre foştii profesori şi colegi de gimnaziu? Câţi sunt „spanioli”, câţi „italieni”, câţi au ales alte drumuri?

 

Dan Lungu: Am făcut clasele primare și gimnaziale în zona gării, la Școala nr. 5, vizavi de Vama Veche. Era o clădire lUNGU,lUCEAFARULveche, probabil interbelică, cu un farmec pe care nu-l gustam la acea vreme și la acea vârstă. Ne plăcea mai degrabă curtea enormă, care se întindea până la Calea Națională, unde, în capăt, se afla grădinița. Curtea era atât de mare încît cuprindea, fix în fața școlii, un teren de fotbal, iar mai la stînga, despărțită de o cărare, o postată cu copaci bătrâni și un loc viran unde se înălța catargul pentru steag și se țineau ”careurile”. În stînga școlii era clădirea toaletei, cu intrări separate pentru fete și băieți, dar cu un sistem de scurgere defectous, astfel încât adesea ne deplasam în interior pe punți improvizate, scânduri sprijinite pe pietre, deasupra bălților lăbărțate de urină. Tot în stânga se afla magazia cu lemne și cărbuni, căci încălzirea în clase se făcea cu sobe de teracotă. Pe măsură ce lignitul ardea mocnit, răspîndea un miros nu tocmai îmbietor de gaze naturale, prilej inepuizabil de glume. Sobele se încălzeau greu, iar tovarășa noastră învățătoare era în vârstă, așa că mi-o amintesc mereu cu spatele lipit de sobă, în timp ce noi venim unul cîte unul, în fața ei, să ne asculte adunarea și scăderea, fără a avea voie să ținem mâinile la spate și să socotim pe degete.

Într-adevăr, era o școală cu corp școlar pestriț: copii de la casele de pe Calea Națională, unele dintre ele locuite de rromi, copii din vechile mahalale de preajmă (cum ar fi Luizoaia sau Dealul Borșului), apoi alții de la blocurile noi din zona gării, a Morii Botoșani sau din zona industrială, precum și copii care veneau de departe, din suburbii, cum ar fi Cătămărăști sau Manolești, Școala 5 fiindu-le cea mai apropiată, iar părinții lor ținând morțiș să-i dea la o școală în oraș. Erau la noi  rromi, lipoveni și evrei; ortodocși, catolici, penticostali, adventiși și martori ai lui Iehova, elevi străluciți și repetenți mai înalți decât profesorii. Așadar, era o lume amestecată din toate punctele de vedere.

Da, parțial ”băieții mei de gașcă” se trag de aici, dar mai ales de la liceu, unde limbajul argotic este mai elaborat, mai coerent și frecvent, fiind în principal apanajul adolscenței. Despre profesorii și colegii de gimnaziu nu mai știu foarte multe lucruri, neavând ocazia să-i reîntâlnesc. Am vești doar despre cei care sunt vecini cu părinții mei. Într-adevăr, cei mai mulți au plecat în Italia sau Spania, iar alții au o mică afacere sau lucrează în armată.


M.: Ultima carte, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, carte lansată şi la Botoşani, produce un sentiment de nehotărâre în rândul cititorilor în ceea ce priveşte încadrarea. Poate fi o carte a familiei, o carte a tranziţiei, o analiză psihologică, un demers  sociologic, un studiu de caz privind influenţa fenomenului de aculturaţie , o sinteză a copilăriei în tranziţie, o modalitate de descriere a fenomenului de atomizare a familiei, o carte despre starea intelectualilor în România de azi etc. Este, până la urmă, un roman care să se încadreze tuturor gusturilor?


L.: Din punctul meu de vedere, romanul  este în primul și în primul rând o carte despre copilărie. Rădița este personajul principal și centrul universului. Vedem lumea prin ochii fetiței și o filtrăm prin sensibilitatea ei. Povestea emigranților face parte din efortul de contextualizare și de înțelegere a interiorității infantile ultragiate. Scena finală marchează sfârșitul inocenței, destrămarea stării de imponderabilitate a copilăriei. Asta nu înseamnă că nu sunt posibile și alte lecturi, că pe porțiuni nu există lucruri interesante pentru înțelegerea diferitelor fenomene contemporatne legate de familie, mobilitate sau aculturație.

M.: Dintr-o perspectivă a psihologiei interculturale, există deosebiri între românii „spanioli” şi românii „italieni”?

L.: Documentarea pentru roman am făcut-o exclusiv în Italia, iar preocupările mele academice încă nu m-au purtat prin Spania. Nu aș vrea să răspund fără a fi în cunoștință de cauză. Presupun că există, dar nu cred că sunt semnificative. Oricum, e nevoie de o cercetare pentru a da un răspuns fundamentat.

M.: Cineva spunea, sigur un poet, că poezia, ca şi copilăria, e unică şi eternă.  De ce copilăria lui Dan Lungu e unică?

L.: Fiecare dintr noi este unic. Fiecare are o experiență incomesurabilă, care vine dintr-un parcurs personal. Poeții o simt cel mai acut, de aceea caută un limbaj nou, prin care să se poată comunica. În fond, când creștem, copilăria nu mai există, ci doar amintirea ei. Pentru a o reînvia ai nevoie de cuvinte, de limbaj. Întâmplările au trecut, copiii de atunci nu mai există ca atare, au crescut și unii chiar au murit. Nu au mai rămas decât memoria și cuvintele. De aceea orice text despre copilărie este scris în ecou.

M: Deşi există editori, librari, voluntari, agenţi culturali etc., în România autorul rămâne principalul promotor al scrierilor sale. Aveţi un punct de vedere despre autopromovare?

L.: Dați-mi voie să nu fiu decât parțial de acord cu dvs. Există destule edituri în România care își fac bine treaba, iar Polirom este una dintre ele. Apoi, în opinia mea, principalul promotor al cărților este cititorul, nimeni nu-l poate înlocui. Autopromvarea poate avea anumite rezultate doar dacă e făcută în limitele decenței și cere un anumit talent, pe care scriitorii de regulă nu-l au. Dintre marii scriitori, Nichita Stănescu este un exemplu de autor cu șarm în autopromovare, ca și Mircea Dinescu. Unul mai puțin inspirat în acest sens, a fost, de pildă, Marin Sorescu.

M.: Romanele dumneavoastră exprimă un lucru pe care îl afirmă majoritatea scriitorilor, că mama este „stâlpul vieţii”. De ce sunt foarte puţini cei care îşi aleg tatăl ca fiind punctul lor de sprijin?

L. Poate fiindcă chiar așa stau lucrurile…

M.: Anual, la Botoşani, se acordă „Premiul Naţional de Poezie”. Aveţi un punct de vedere despre această întâmplare?

L.: Este cel mai important și mai serios premiu de poezie din România, ceea ce reprezintă un câștig extraordinar pentru Botoșani. Chiar dacă ediția din acest an a stârnit o adevărată polemică, instituția premiului nu a fost pusă nicio clipă sub semnul întrebării. Botoșaniul a ieșit foarte bine din toate aceste discuții.

M.: Care mai este „relaţia”  lui Dan Lungu cu Eminescu?

L.: Îl recitesc din când în când și mă minunez.

M: Din interviurile cu romancierii lumii rezultă, deseori, că scriu după un algoritm. Există şi pentru Dan Lungu un algoritm al scrierii romanului de azi?

L.: Nu vreau să vorbesc în numele nimănui, mai ales că sunt foarte reticent când e vorba de generalizări. În ce mă privește, prefer un roman al vulnerabilității, al marginilor, al efectelor secundare, minoritarului, al sensibilităților ultragiate….

M.:  De ce un tânăr de azi ar trebui, neapărat, să citească proza lui Dan Lungu?

L.: Nu, nu trebuie neapărat! Poate trăi binemersi și fără asta. Dar nu mă supăr dacă o face…

 

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Sincere felicitări și aprecieri scriitorului DAN LUNGU!

  2. d.p. spune:

    foarte bune, adecvate si substantiale, sunt intrebarile dlui Georgica Manole.
    probabil ca scriitorul Dan Lungu a regretat ca nu a avut vreme sa raspunda mai pe indelete….

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5