Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBARI PENTRU… CRISTIAN BĂDILIŢĂ

ZECE ÎNTREBARI PENTRU…
CRISTIAN BĂDILIŢA

Georgică Manole: Guvernele şi ministerele de resort alocă tot mai puţine fonduri pentru proiecte culturale, justificând gestul prin existenţa crizei. Credeţi că a venit vremea „elanurilor individuale ca principalul efect cultural în lume”?

Cristian Bădiliţă: România e în criză de la 23 august 1944. Criza actuală nu face decât să justifice incompetenţa noilor-vechi guvernanţi. E mană cerească pentru lichele şi incompetenţi. În Franţa bate aceeaşi criză, dar n-am auzit să se fi tăiat salarii ori să se fi redus numărul de spectacole în teatre, numărul de edituri, de posturi etc. Zilele trecute îmi scria cineva de la Teatrul Naţional din Bucureşti că Ion Caramitru a fost somat să dea afară aproape şaptezeci de angajaţi. În acest timp Patapievici şi clanul lui de mediocri celebri (e drept, mai pozitivi decât Suzana Gâdea şi analfabeţii ei) toacă sume fabuloase pe nimicuri. Aproape tot ce-am făcut în România am făcut doar prin „elan individual”. N-am aşteptat criza. Caracterul românesc, programat parcă să pună mereu piedici oamenilor destoinici, te obligă să devii individualist, lucru foarte nociv, de altminteri. Deschideţi primele volume din Noul Testament sau cele şapte volume din Septuaginta, lucrări de interes naţional, şi veţi vedea că „statul” n-are decât o contribuţie foarte redusă. Majoritatea susţinătorilor financiari sunt persoane sau instituţii private.

G.M: Sunteţi născut la Săveni (jud. Botoşani), considerat „un oraş în mijlocul unui sat”. Propuneţi-ne un scenariu care să ajute la „o educaţie a ochiului, minţii şi inimii” întru înţelegerea locului naşterii lui Cristian Bădiliţă.

C.B: Săveniul e oraşul unde am, probabil, cei mai mulţi prieteni, chiar dacă nu i-am mai revăzut din adolescenţă, de la 14 ani. Din când în când mă opresc acolo, o dată pe an, sau o dată la doi ani, ca să aprind lumânări la mormintele familiei şi să o revăd pe minunata mea învăţătoare, doamna Luiza Vasiliniuc, prima cititoare „profesionistă” a poeziilor mele. Săveniul poate deveni un orăşel frumos, chiar prosper, într-un rastimp foarte scurt, sub o cârmuire deşteaptă. Sunt semne încurajatoare.

G.M: Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră.

C.B: Matematică, poezie, fotbal, prieteni, voie bună, melancolie şi câteva kilograme bune de tristeţe. Copilăria e frumoasă oricum şi oriunde ai fi trăit-o. Îmi amintesc de un cadou absolut incredibil, pe care mi l-a făcut la un moment dat profesorul de matematică, Valeriu Ştefan. Eram prin clasa a şasea, cred. Petreceam cu acest profesor ceasuri întregi rezolvând probleme de geometrie în spaţiu, cu cărămida, pe trotuarele oraşului. Era o prietenie cu totul specială între noi. Când îmi amintesc acele momente mi se împăienjenesc ochii. La o aniversare profesorul Ştefan mi-a dăruit Autobiografia lui Norbert Wiener, urându-mi să ajung ca părintele ciberneticii. Oho! Vaste projet! cum ar fi spus generalul De Gaulle. Nu numai că n-am ajuns, dar i-am înşelat aşteptările iubitului meu profesor, abandonând total matematica în anii liceului. Dar asta e altă poveste. Am renunţat când mi-am dat seama că matematica nu numai că face abstracţie de sufletul uman (îl ocoleşte, pur şi simplu), dar că se ţine pe convenţii inacceptabile raţional. Cine îmi poate dovedi strict raţional că unu şi cu un fac doi? Există o axiomă, a lui Pauli, care propovăduieşte acest lucru. Dar o axiomă nu e raţională. E ca o dogmă în materie de credinţă. Cu diferenţa că nimeni nu se poate mântui crezând orbeşte că unu şi cu unu fac doi.

G.M.: De ce nu v-aţi decide să iubiţi un om pe care nimic nu l-a făcut să plângă?

C.B.: Iubirea poartă cu ea o suferinţă continuă, chiar şi atunci când e împlinită. Când doi oameni nu mai suferă unul pentru altul, sau unul după altul (nu unul din cauza altuia) iubirea lor a murit. Nu e masochism, e realism. Dar iubirea nu se reduce la suferinţă, Doamne păzeşte! Eu vorbesc de iubirea-pasiune, singura adevărată. Nu-mi pot închipui o iubire indiferentă, o iubire de artinazat.

G.M.: V-aţi implicat, la un moment dat, în dezbaterile despre generaţiile de scriitori din România ca adept al liniei teoretizate de Mircea Vulcănescu prin care „o generaţie este o grupare bio-psiho-istorică”. Definiţi cea mai recentă generaţie de scriitori români.

C.B.: Reluaţi vă rog sfârşitul întrebării în termeni politicoşi. Nu sunt „inchizitoriat”, ci intervievat.
Da, volumul Sacru şi melancolie, republicat de curând la editura Dacia, conţine un text despre generaţii, de fapt, despre inflaţia de generaţii, text pe care l-am folosit la un moment dat şi la Universitatea din Padova, unde am fost invitat să ţin o conferinţă în calitate de scriitor român (de obicei în Italia vorbesc în calitate de patrolog francez). Pe scurt, literatura merge şi ea după „toanele” istoriei, astfel încât, după întredesciderea din anii 1960 (generaţia Nichita Stănescu-Paul Goma, cei mai reprezentativi scriitori, chiar dacă ultimul a fost obligat să publice numai în străinătate) urmează o generaţie 1989, marcată de ruptura cu blestemul comunist. Între 1960 şi 1989 se perindă un şir de promoţii, nu de generaţii. Fireşte, în cadrul acestei ultime generaţii, 1989, există curente şi curente, unele mai naţionaliste, altele mai mistice, mai dreptomiste, mai americanoide, mai sexiste, mai estetizante sau pur şi simplu habarneavute, mai culte sau mai inculte, dar libertatea scriiturii şi a imaginaţiei este un dat al tuturor.

G.M.: Alcătuţi portretul unui creştin modern.

C.B.: Trebuie citite evangheliile. Creştinismul nu poate fi nici „modern”, nici „tradiţional”, el este evanghelic. Fiecare îşi trăieşte credinţa cum crede de cuviinţă. Eu mă simt bine între ortodocşii francezi din Paris, care au un mare respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu, citesc Biblia şi pe Părinţii Bisericii în ediţii bine puse la punct, nu sunt ranchiunoşi, au contacte permanente cu marii teologi ai catolicismului şi ai protestantismului, sunt oameni cu bun simţ şi cinstiţi cu credinţa lor. Nici ortodoxia românească
nu-i lipsită de asemenea modele, doar că sunt foarte rare: Steinhardt e un reper în acest sens.

G.M.: De ce necesitatea unei retraduceri ştiinţifice a „Bibliei”?

C.B.: Nu mă obligaţi să rererererepet ce scriu de vreo 14 ani în presa românească şi nu numai: pentru că nu există încă o traducere corectă, ştiinţific valabilă a Bibliei în limba română. De ce şi cât timp ne vom ascunde după deget?

G.M.: Ce vă sugerează sintagma „un melc cu biserica-n spate”?

C.B.: Nu-i rău. Bietul melc! Fericitul melc!

G.M.: Comentaţi cele spuse de Gabriel Liiceanu în „Întâlnire cu un necunoscut”: „Cuvântul generaţie – altfel decât strict cronologic sau statistic (generaţia de după război sau de după revoluţie ) – este o pură abstracţie care, ca orice abstracţie, îngroapă sub masivitatea şi indistinctul ei individual, singurul ce poate fi luat drept criteriu de judecare, şi asta indiferent de vârsta lui. Căci vârsta în sine, cu care operează generaţia, nu spune nimic despre amplasarea individului în lume”.

C.B.: O gogomănie pompopoasă, emanaţie a unui ego exacerbat. „Amplasarea individului în lume.” Heidegger pe Dâmboviţa! Orice ins trăieşte în „sos” istoric, ca să zic aşa, e digerat de sau produce el însuşi istoria din jurul său. Dacă tot m-aţi provocat (conştient sau inconştient), vă spun că nu mă interesează deloc spusele acestui fumist, cu cotă mare la Bârlad, nu şi la Paris, vă asigur, a cărui „operă” se reduce la o serie de jurnale şi de compuneri înţesate cu banalităţi pompoase (cu o anumită marcă stilistică). Un ins care pierde două capodopere (Eliade şi Steinhardt), care-şi legitimează „competenţa” prin surogat politicianist nu mai merită nici o preţuire. Ne-am frecventat o vreme, locul lui însă e lângă trepăduşii de calitate morală foarte îndoielnică. Credeam că
s-au mai schimbat „reperele” acolo. Văd că tot la anii 1980 s-a rămas. Păcat.

G.M.: Studiile liceale le-aţi finalizat la Botoşani. Evocaţi aceşti ani.

C.B.: Le-am făcut, nu doar le-am finalizat, la minunatul liceu (pe atunci) A.T. Laurian, secţia matematică-fizică. Un loc de care sunt foarte legat, chiar dacă am prins ani de mizerie, de minciună, de îndoctrinare, de cretinizare, de frig. Am avut câţiva profesori de neuitat: zâna mea bună, Ana Florescu, profesoară de franceză, poetul Dumitru Tiganiuc, Dumitru Tironeac sau hâtrul domn Părpăluţă (nu vreau să vorbesc despre cei care terorizau stupid, uneori cu consecinţe dramatice). Datorită profesorilor-oameni am putut fenta cât de cât sistemul imbecilizator. Râd şi acum cu foştii „adeversari” care-mi amintesc că ajunsesem spaima concursurilor de poezie, de comunicări ştiinţifice şi a olimpiadelor. De fapt, eu le câştigam pe toate şi din oroarea de a mă întoarce iar la practica agricolă sau la „atelier”. Olimpicii sau „poeţii” mai erau scutiţi. Practicile astea erau o corvoadă cumplită. Elevii de azi nu-şi dau seama de ce-au scăpat. Acum, Dvs mă iscodiţi despre Săveni, despre Botoşani. Dar nu vreau ca oamenii să rămână cu senzaţia că acolo am devenit eu istoric al creştinismului antic, elenist, latinist sau biblist jucând fotbal şi citindu-i pe Caragiale sau pe Eminescu. Nu, meseria mi-am învăţat-o în Occident. A trebuit să plec din Botoşani şi din România ca să-mi împlinesc vocaţia. Ca atâţia alţi compatrioţi. Mă bucur însă enorm că Laurianul, acum colegiu, îşi păstrează reputaţia şi că nepoata mea continuă tradiţia de familie învăţând tot acolo. Mă reîntâlnesc din când în când cu unii dintre foştii mei colegi, de an sau de liceu (care conduc acum oraşul şi judeţul) şi nu vă spun cât de bine mă simt la o „masă a amintirilor” în compania lor. Nu trec niciodată prin Botoşani fără să revăd Laurianul şi Ipoteştiul, cele două „case” care, chiar dacă nu mai locuiesc demult în ele, mi-au păstrat un colţişor fără chirie.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    D-lui Cristian Badilita, OM DE MARE PERSPECTIVA CULTURALA, cateva cuvinte de apreciere si prietenie.Chiar daca nu ne cunoastem, opera dumnealui imi vorbeste la fel de limpede ca si autorul. Felicitari!
    D.M. Gaftoneanu

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5