ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … EMIL KARANNICA

Georgică Manole: De ce te numeşti Karannica şi nu Ionescu, sau Popescu, sau…?

Emil Karannica: Nimic nu-i întâmplător în Univers. Nu cred în hazard şi nici în teoria hazardului. În actuala mea existenţă pământeană s-a hotărât să mă numesc aşa, Karannica. De acolo, din nordul Greciei, din Veria, aflată la doi paşi de Verghina unde se găseşte mormântul lui Filip al Doilea al Macedoniei, a trebuit să vină tatăl meu Nicolae aici, în nordul Moldovei, s-o cunoască pe mama mea Maria, ca apoi să apar eu pe lume, într-o splendidă duminică din miezul verii anului 1965. Cred că acesta este şi un motiv ce mă determină să ador vara, soarele, marea, cerul albastru.

G. M.: Privindu-ţi creaţia (grafică, pictură, carica-tură etc.) am avut senzaţia că este prezentă o agresivitate deliberată. Cum explici aceasta?

E. K.: Creaţia mea, hm!, nu-i agresivă, domnule Manole, ci e doar teribil de sinceră. Eu sunt un om extrem de lucid şi realist. Iar ce se vede pe cartoanele şi pânzele mele reflectă o lume turbată, angoasată, căzută nefiresc de la rosturile ei, o lume nebună, cu ororile şi abaterile ei de la axa normală. Vi se pare că trăim într-un mediu planetar perfect? Unii vor să ne facă să credem asta. În general, lucrările mele sun Iluzia unei Iluzii. Din punctul meu de vedere opera mea nu e îndeajuns de agresivă încât să arate întreaga monstruozitate în care vieţuim. Trăim doar în epoca zeiţei Kaly. În plină eră a beznei tapetată cu minciuni şi ultratehnologie. Trăim în cea mai modernă şi sofisticată sclavie. Şi vreţi să pictez liniştit?

G. M.: Martin Heidegger, cunoscutul filozof german, spunea că „lumina trebuie să fie obscură, atenuată, umbrită, pentru a se putea păstra plinătatea luminozităţii”. Care este concepţia lui Emil Karannica despre rolul luminii în pictură?

E. K.: Pictura este ceva complex. Arta şi, în genere, pictura, este un Univers în sine. Un Alt Univers. O lume paralelă, stranie, magică, misterioasă. Nu ştiu câţi o înţeleg. Ar trebui să fii în miezul fenomenului, precum un zeu tronând în cerul său, ca să poţi înţelege fenomenul plastic. Acum, ca să vă răspund strict la întrebare, lumina este esenţa picturii. Este izvorul. Mai cu seamă în cea veche, care, după părerea mea, nu are termen de comparaţie, deşi s-a creat pictură notabilă şi de către contemporani. Cel mai bine este reprezentată ideea de lumină la titanul Rembrandt Dar uite un paradox. Pot fi tablouri foarte colorate şi neluminoase în lucrări obscure (nu ca şi calitate), în clar-obscur (vezi exemplul dat mai înainte) pline de lumină. Lumina deţine rolul principal în declanşarea dramelor în lumea artei. Avea dreptate Heidegger. Apropo, a fost naţional-socialist şi nu s-a dezis până la moarte de aceasta. Avea, pe lângă spirit, şi coloană vertebrală neamţul.

G. M.: Când mă aflu într-o expoziţie de pictură sau grafică, caut primordialitatea între OM (ca prezenţă), CULOARE (ca sentiment) şi LUMINĂ (ca fiinţă). Ce trebuie să caut în creaţiile lui Emil Karannica?

E. K.: O întrebare venită de la cineva profund, reflexiv şi precis. Da, în creaţiile lui Emil Karannica trebuie căutat omul ca prezenţă principală, însă nu omul golit de Dumnezeu, ci omul unit cu Divinitatea, cu sentimentele sincere şi năvalnice. Trebuie căutat Atman-ul care tinde la unirea cu Eternul.

G. M.: Ai fost tentat să faci grafică pornind de la lirica eminesciană?

E. K.: Am făcut cândva grafică pornind de la poeziile lui Eminescu. Am avut şi o expoziţie. Rămân la o idee mai veche a mea: pornind de la Eminescu nu ar putea lucra decât un titan de măreţia lui Michelangelo.

G. M.: Un punct de vedere despre grafica Ligiei Macovei?

E. K.: După părerea mea, grafica Ligiei Macovei, deşi bine intenţionată, e banală şi puerilă, lucrări simple, unele chiar superficiale care pălesc amarnic pe lângă versurile Geniului.

G. M.: Găsiţi un loc în Univers pentru oraşul Săveni.

E. K.: Acest oraş nu reprezintă nimic pentru mine. Nici centrul, dar nici marginea Universului. Nimic. Doar locul în care vieţuiesc temporar un număr de ani. În centrul Universului meu se află doar soţia mea, Sena, singura bucurie a vieţii mele, un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu sunt dalinian, însă un dar e o realitate. Am avut noroc pe acest segment şi e mare lucru să ai noroc în căsnicie, că aceasta e pentru o viaţă. În altă ordine de idei, iubesc Marea, Constanţa, Dobrogea cea arsă de soare, Mamaia unde am copilărit ca şi satul Petricani, sat aşezat de Dumnezeu în coasta Săveniului.

G. M.: Dacă ar fi să reprezinţi în pictură, printr-o femeie, spiritul actual al oraşului Săveni, cum ar fi?

E. K.: Femeia este cel mai frumos cadou pe care ni
l-a făcut Atotputernicul. Nu aş reprezenta spiritul actual al acestui oraş printr-o femeie fiindcă aş insulta femeia.

G. M.: Cunosc trei personalităţi actuale ale oraşului Săveni: Lucian Alecsa, Traian Calancea şi Auror Brai. Ai ocazia să fii „agresiv” cu ei.

E. K.: De fapt mă provocaţi să vorbesc despre trei simpli cetăţeni ce locuiesc în Săveni. Nu comentez.

G. M.: Se poate caracteriza o pictură din perspectivă poetică?

E. K.: Cred că da, mai ales că s-a vorbit cândva, sau poate se mai vorbeşte şi acum, despre pictopoezie.
Atât poezia cât şi pictura se folosesc de anumite tehnici de construcţie, ambele ascund întotdeauna ceva, sensibilizează prin ceva şi se folosesc de nişte artificii, poezia prin vrăjitorii ale limbajului, pictura prin vrăjitorii ale culorilor. Cineva definea poetul ca fiind „un mag al cuvintelor”. Şi pictorul poate fi definit ca „un mag al culorilor”.