Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … TRAIAN CALANCIA

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 28 aug. 2016
ZECE  ÎNTREBĂRI PENTRU … TRAIAN  CALANCIA
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef aal Revf. Luceafărul (Bt)
Redactor ediție: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

ZECE  ÎNTREBĂRI PENTRU … TRAIAN  CALANCIA


„scriu că îmi place să scriu,  scriu  ca să-mi ocup timpul,  scriu pentru că nu oricine poate s-o facă,  scriu pentru dorința de a mai lăsa ceva în urmă – o pată de culoare pe un trecut tern”


 

Georgică Manole: Nietzsche ne recomanda să înţelegem că un om se poate  considera matur atunci când începe să-şi recâştige seriozitatea pe care o avea la joacă, atunci când era copil. Cum a fost copilăria de la Hăneşti?

 Traian Calancia: Știm cu certitudine când începe copilăria, dar nu putem defini cu exactitate când se termină. Pentru
calanciamine, puţinii ani – 9 la număr – pe care i-am petrecut în satul natal  Hănești, sunt cea mai vie și mai dulce amintire a copilăriei. Mirajul satului natal, ne urmărește toată viața și își pune amprenta pe formarea și dezvoltarea personalității  individului, mai mult decât alți ani petrecuți și în alte localități. Câte n-aș vrea să povestesc  …dar amintirile  sunt șterse, voalate, învăluite în ceață, numele persoanelor se uită, se confundă, doar acțiunile rămân mai nuanțate și mai personalizate. La vârsta copilăriei, nu ai voie  și nici nu prea știi ce înseamnă să fii nefericit. Întâmplările fericite domină și sunt datorate grijii și dragostei părintești, cele nefericite sunt învăluite în mister și uitare. Părinții mei s-au cunoscut și căsătorit la Chișinău.  Mama,  fiica lui Nistor Chiper, notar in comuna Mereni, era absolventă a Școlii Normale și proaspăt încadrată învățătoare, iar tata, Ștefan Calancia, din Hanești, era militar de carieră , plutonier major adjutant, detașat la o garnizoană din Basarabia. Trec peste amănunte,  a venit războiul, tata a plecat pe front,  mama în refugiu, apoi după instaurarea comunismului, militarii au fost demobilizați și pensionați forțat, astfel că s-au trezit amândoi , unde altundeva, decât la Hănești, unde tata avea 5 ha de pământ fiind împroprietărit ca militar, în Hodoroaia și 2,5 ha în Ponoare. Casă nu aveau, căci în casa părintească a lui Grigore Calancia,  statea fata cea mare Anica,  sora tatei,  căsătorită cu Ștefan Ciobanu, așa că au stat cu chirie la o bătrână, Brânză, unde a fost apoi dispensarul comunal, la cineva Pârău, apoi la Grigore Țilică, un frate de-al lui Leon Tazlăuanu (bănuiesc). Amintirile mele încep de la familia Pârâu, unde stăteam in gazdă, și care erau niște oameni deosebiți. Tare bine și frumos a mai fost acolo, aveam mulți prieteni dintre care mi-l amintesc doar pe Mișu Pârâu, un nepot de-al gazdei. Apoi amintirile mele cele mai multe se leagă de casa lui Grigore Țilică care nu locuia in sat, dar ne dăduse casa în chirie. Avea o curte mare, casa cu două camere, hol și două paravane din scândură, o bucătărie separată în curte, un grajd pentru animale, fântână și grădină. Eram vecini de curte cu familia Cotleț, familia Chirilă, familia Brânză, iar peste drum era familia Ghe. Huluță. Eram mulți copii pe strada aceea, de vârste diferite, dar nu conta cănd era vorba de joacă. Eu și fratele meu Valentin,  Ghiță și Dediu Cotleț, Gheorghiță,  Ionel,  Doina,  Mariana și Lenuța Huluță, Traian și Sandu Hălăucă și mulți alții cu care ne întâlneam la bulboană la Bașeu, în spatele casei lui Huluță sau la bătut mingea pe imașul de pe malul Bașeului.  Minge?  Foloseam nişte ghemuri de câlți, sau câte o mingiucă de cauciuc de mărimea unui măr mai mare, cumpărată de la ţigani pe două kg de cârpe. Cârpe?  Furam de acasă hainele pe care le credeam noi că nu mai trebuiesc, de erau nevoiți bieții părinți să alerge uneori după țigani să le răscumpere. Noi încasam câte o papară zdravănă, dar rămâneam cel puțin cu mingea. Jucării nu aveam, așa că le confecționam din sârmă, carton, sau apelam la meșterul din vecini, Ionică Brânză, un lemnar cu mâini de aur și călăreț neîntrecut, care mai trăiește și azi la Săveni și cu care ne amintim cu drag de timpurile acelea. Când eram la Țilică, tata avea 2 cai albi, Bunduc și Aluna, aveam oi, porci, păsări și curci. Părinții ne puneau la treabă și făceam și noi ce puteam. La 7 ani, fratele meu Valentin mergea cu tata la câmp, la rărițat. Ajutam la bătut floarea soarelui,  la desfăcat porumb, la dat mâncare la păsări și animale. Țin minte acele momente când venea perceptorul satului , un om pe care toată lumea îl ura, și de care se ascundeau, pentru că venea să încaseze ,,cotele,,.  Umbla încălțat cu cizme, cu șapcă, cu o servietă de piele cu două catarame și bătea cu creionul în geam.  Orice s-ar fi întâmplat, oamenii plăteau. Începând cu luna mai,  mergeam noi doi copilași de 7 și 5 ani, cu căruța și un cal, in Ponoare, unde priponeam calul la păscut pe o pajiște numită  Albinărit și strângeam doi saci cu frunze de răsărită, pentru oi.  Aici i-am cunoscut pe frații Emil și Maricel Ciubotaru, cu care am legat o prietenie pe viață. Emil, sau Milu cum îi spuneam noi, era fiul unui fierar iscusit care avea vie, vecin cu pământul nostru. Aveau acolo și o căsuță mică acoperită cu stuf, pentru paza pe timp de noapte și în care mai dormeam uneori. Milu venea cu o vițică la păscut pe care o botezase Ghiţuna. Stau și mă întreb, cum de aveau părinții noștri atâta încredere în noi, doi copii de 7și 5 ani să meargă cu căruța la 3 km de sat, să înhame și să deshame un cal și să vină acasă și cu 2 sau 3 saci cu mâncare pentru cal și pentru oi?  După 15 ani, când noi deja eram mutați în Săveni și aveam și casă, Milu s-a căsătorit cu o fată vecină de-a noastră .Ca să vezi cum le potrivește soarta pe toate.  Acum Milu locuiește în Săveni și în fiecare primăvară, vine și ne curăță via din curte. În Hănești, toate familiile, Calancia, Ciobanu,  Zahariuc, Balasan, ne erau rude apropiate. Au mai rămas foarte puțini,  pe o parte nici nu-i mai cunosc. Tot soarta a decis să revin în Hănești în anii 1998-2003 în calitate de șef al Centrului Bugetar nr. 2 Săveni la care erau arondate, cu cheltuielile, toate unitățile de învățământ din Com Hănești. Aici am avut surpriza sa-l întâlnesc, după 20 de ani, pe prof.  Georgică Manole, o cunoștință – mai apoi prieten – de pe vremea studenţiei, pe care l-am cunoscut la Biblioteca Municipală Suceava, unde învățam în sesiune, că era mai multă liniște și ne vedeam în pauze când ne luam gustarea, pe hol.

G.M.: Ai avut o tinereţe destul de creativă, iar o parte din ea ai dedicat-o creaţiei literare sau acţiunilor culturale. Ai o părere despre tineretul de azi?

T.C.: Într-adevăr, am avut o tinerețe marcată de multe preocupări și evenimente culturale și artistice. În primul rând pentru că m-am integrat în curentul momentului, al angajării în activitățile programate, organizate și desfășurate de sistem, începând de la grădiniță, școală, organizații obștești și structuri politice, până la cele canalizate de propria voință, de familie, de anturaj, de talentul și posibilitățile fiecăruia. De la interpretări muzicale, solistice , corale sau instrumentale, la serate literare, seri de poezie, teatru, brigăzi artistice ( foarte critice și apreciate de tineri), formații de dansuri, concursuri pe genuri ( literare, muzicale , coregrafice, sportive ). Căminul cultural își trăia viața cu adevărat, lumea socializa cu mai multă plăcere și consens. Nu vreau să insist asupra acestui subiect, s-a vorbit prea mult despre el și în contradictoriu. Bineînțeles că așa erau vremurile , dar mie nu-mi pare rău ca am trăit  o astfel de experiență. Între timp, vremurile s-au schimbat și e greu de apreciat dacă în bine sau în rău. Nu am ce să le reproșez tinerilor, pentru că dacă e mai bine sau mai rău, tot noi maturii suntem vinovați. Am vrut schimbare,  avem schimbare,  numai că am făcut-o fără cap, în grabă, puși pe căpătuială, dornici de o libertate care s-a dovedit păgubitoare, o schimbare cu orice preț, după modele străine, dar amestecate. Am demolat educația, cultura, ideea de muncă, am desființat serviciul militar obligatoriu, am savurat ideea că avem voie să vorbim orice (chiar și prostii), să înjurăm pe cine vrem, crezând, în mod fals, că a face ce vrei înseamnă  democraţie, când de fapt am avansat încet dar sigur, ideea de anarhie. Am creat sindicate și acolo unde nu-și găsesc locul, în armată, în politie și în religie, domenii in care ordinul și ascultarea sunt de bază, în toată lumea. Imaginați-vă că, în stare de război, soldații nu sunt dispuşi să execute ordinul, invitând să fie consultate și sindicatele, sau poliţiștii să refuze niște ordine  pe motiv că nu convin sindicatelor, sau preoții că nu țin slujbe duminica pentru că e zi liberă stabilită prin lege. Bine,  ce am zis eu acum, e în spirit de glumă și sper să fie luat ca atare. Ne-am creat posibilitatea și ne-am bucurat că avem voie să înființăm partide politice și am căzut în capcana lipsei de experiență și a exagerărilor. Dorința de funcții și de ,,ciolan,,  a generat o debandadă politică și economică periculoasă, a destrămat  comunități și familii,  a învrăjbit frate cu soră, copii cu părinți, soții între ei. S-au dat legi  şi drepturi populiste  și s-au creat avantaje ilogice, care afectează grav bugetul de stat,  pentru necinste și nemuncă, cu scopul clar de a obține voturi în alegeri, s-a încurajat falsul, furtul , minciuna și turnătoria, în același scop, încât acum, nici un  partid aflat la guvernare , nu-și mai permite să le abroge pentru că-și pierde votanții și, inclusiv, puterea. A, era să uit să specific faptul că asta e părerea mea și că nu  am pretenția să susțin că nu greșesc.

G.M.: Cum îşi mai organizează Traian Calancia timpul de acum, cel care se suprapune cu statutul de pensionar?

 T.C.: Statutul de pensionar este determinat de trei mari probleme : sănătate, familie și cuantumul pensiei. Aici sunt incluse și problemele sociale, stresul, izolarea individului, ruperea de realitate, uitarea colegilor, limitarea posibilităților de comunicare, lipsa activităților colective și pierderea capacităților fizice și intelectuale,  Viața a fost concepută – și nu degeaba – să fie consumată în cuplu. Viața de familie, cu frumusețea și necazurile ei, cu împlinirile și căderile ei, cu copii sau fără, devine o obișnuință și o necesitate și se încadrează într-un tipar social și religios, de care depinzi …Nu dăm prea mare importanță vieții cotidiene, atât timp cât problemele nu-și fac semnalată prezența. Ne chinuim, răbdăm sau ne îmbuibăm , ne reproșăm nimicuri,  ne certăm, iubim sau urâm, plângem sau râdem, ne distrăm sau  suferim și toate trec cu o viteză amețitoare și, din tineri zănatici, sănătoși și frumoși, ajungem adulți responsabili și echilibrați, apoi bătrâni  bolnavi și sâcâitori, enervanți chiar și pentru proprii noștri copii. Devenim suspicioși de grijulii, exagerat de pretențioși, obsedați de corectitudine, crezând că le știm pe toate și având pretenția ca tinerii să ne asculte sfatul și să ne împărtășească ideile, uitând că și noi am fost tineri odată, că eram rebeli și nechibzuiți.  În viața de cuplu se naște grija zilei de mâine, bunăstarea familiei pe termen lung, educația și viitorul copiilor, acumularea de mijloace materiale strict necesare traiului, asigurarea minimului de confort și decență socială și câte altele …

Dar,  într-o zi, cum –  necum, unul din cuplu …pleacă. Abia atunci începe calvarul. Și plecarea aceasta nu este întotdeauna  bruscă, începe cu boală și necaz, ascunde dramele și chinurile unui suflet, ascunde durerea și disperarea celui ce simte că pleacă, ascunde multe lacrimi nevăzute și multă durere înăbușită, multe reproșuri nerostite și rugăminți mute în ochii umbriți de neputință și de dorința de a nu supăra sau de a cere prea mult, ascunde superficialitatea și indiferența celor din jur, care nu conștientizează realitatea, banalizând situația  suferindului. Și…s-a dus!  Zădarnice păreri de rău, zădarnice regrete și lacrimi, zădarnice rugi de căință zădarnice frământări disperate.  Rămas singur,  ,,celălalt,,  este părăsit încet, dar sigur,  aș zice eu și firesc, de toți și de toate. Rămâne să-și plângă amarul de unul singur, nu-l ajută nicio consolare, nicio activitate nu-i pare potrivită,  nimic nu mai are sens, nimic nu-l satisface, nicio plăcere nu-și mai găsește sălaș în căminul său. E teribil, e de nedescris, să te scoli dimineața singur,  să te culci seara singur,  să nu ai cui spune ,,bună dimineața,, sau ,,noapte bună,,. Icoana persoanei dispărute te urmărește la orice pas, la orice oră din zi sau din noapte și orice sau oricât crezi că ai făcut pentru ea cat era în viață, acum ți se pare insuficient,  incomplet  sau  nesemnificativ. Majoritatea își găsesc refugiu în credință – dacă nu au făcut-o până atunci – dar nimic și nimeni nu poate suplini sau înlocui lipsa celui dispărut. Pe de altă parte intervine și teama – de cele mai multe ori justificată –  de a nu face o cădere pe fondul unei boli,  atac de cord sau accident vascular, care să te surprindă singur în casă, departe de un telefon sau mijloc de comunicare și să zaci în neștiință,  să nu fii salvat la timp și (sau ) să ajungi într-o stare de pareză sau paralizie, trăind ca o legumă și aflat la mila altora. Nu doresc nimănui o atare experiență. Și, ca tacâmul să fie complet, viața îți mai dă câteva bobârnace,  câteva boli în evoluție, posibilități reduse de deplasare, dependență de un ajutor – pe care nu-l ai și nu poți să-l pretinzi de la nimeni, pentru că  obligația și respectul au murit odată cu vechea societate.  Banii nu-ți ajung,  că nu au cum să-ți ajungă la mizeriile de pensii pe care le primim (unii) și la scumpirile care se accelerează permanent. Facturi, medicamente, alimente și îmbrăcăminte iar dacă, Doamne ferește, te macină și patima scrisului,  costă și tiparul.  Pe mine nu m-a ferit Dumnezeu de așa ceva și îi mulțumesc pentru asta. Scriu că îmi place să scriu, scriu  ca să-mi ocup timpul,  scriu pentru că nu oricine poate s-o facă,  scriu pentru dorința de a mai lăsa ceva în urmă – o pată de culoare pe un trecut tern . Nu știu nici cine nici dacă mă citește cineva, dar nu-mi pasă. Nu scriu ca să vând cărți, scriu ca să dăruiesc prietenilor și cunoștințelor  un semn al trecerii mele prin această lume. Timpul care îmi mai rămâne mi-l petrec la calculator, pe rețele de socializare sau de informare on-line, la televizor urmărind orice în afară de politică, ascultând – selectiv – muzică de toate genurile, exceptând manelele – la rândul meu știu să cânt la acordeon, dar din cauza necazurilor, au trecut ani,  de când nu am mai folosit instrumentul și poate să mă reapuc de o veche și uitată plăcere – pictura. Mă mai ocup cu mici reparații de electrocasnice, radiouri , pikapuri sau casetofoane de pe la prieteni, căci și așa nu se mai ocupă nimeni de așa ceva. Țin încă evidența la CAR Învățământ Săveni,  sau mai am preocupări gospodărești. Vă   imaginați că îmi fac singur menajul,  având marele avantaj că știu și îmi place să gătesc absolut orice, spăl, dar nu îmi place să calc, în general sunt puțin neglijent și lăsător. Am foarte multe defecte dintre care, cel mai păgubos este acela de a-i spune omului în față ce gândesc și nu-mi recunosc decât trei calități; nu sunt zgârcit, nu urăsc  pe nimeni și nu țin la supărare.

G.M.: O întrebare care, la o primă privire, pare banală prin faptul că se repetă deseori: care mai este rolul literaturii în formarea /deformarea personalităţii umane?

 T.C.: Întrebarea nu pare banală, pare mai degrabă curioasă. Care literatură? Cititul unei cărți a devenit un act de curaj, de testare a voinței, de tortură pentru unii. Explozia informatică te conduce cel mai ușor către recenzii sau ecranizări ale cărților, scutindu-te de ,,calvarul,, lecturii. Cei care citesc cărți știu însă că descrierile și prezentările pe care le face autorul nu pot fi înlocuite cu secvențele de film sau ecranizări.  În plus, citind, ai posibilitatea să revii asupra unui text, să recitești anumite pasaje, pe care nu le înțelegi de la prima lecturare.  Categoric,  orice carte citită își pune amprenta pe formarea caracterului individului, prin experiența paralelă însușită, prin influențarea gândirii și logicii, prin cunoștințele noi acumulate,  prin analiza situațiilor.  O carte este o poveste de viață sau o colecție de experiențe demne de luat în seamă. Pe de altă parte, sunt și cărți care, prin natura lor, nu pot face obiectul unei ecranizări sau recenzii și aici mă refer la cărțile științifice, la cele cu caracter social și informativ sau lucrativ, în sensul unei specializări.

G.M.: Ţi-am citit atent proza. De unde îţi iei acţiunile şi personajele?

T.C.: Acțiunile din cărțile mele sunt luate din realitatea cotidiană, din întâmplările și povestirile interlocutorilor mei sau din amintirile și experiențele bătrânilor. Bătrânii noștri sunt adevărate enciclopedii,  sunt colecții de pilde și snoave, nu trebuie decât să-i stârnești. Povestirile, chiar și poeziile mele, sunt alcătuite după modelul fabulei. Fiecare naraţiune se termină întotdeauna cu o morală – altfel nu i-aș vedea sensul de a fi povestită .

G.M.: Spune-ne ceva despre o carte (sau mai multe) care, după citirea ei (lor), ţi-au marcat existenţa.

T.C.: Sunt multe cărți care m-au marcat, mi-au călăuzit pașii în viață, mi-au canalizat preocupările sau mi-au  determinat principiile de existență. Eu am prins vremurile când se citea mult, foarte mult, când stăteam aplecați asupra cărților cum stau acum adolescenţii şi tinerii asupra telefoanelor mobile, de nici nu se uită pe unde calcă.  Erau vremuri când ,,ne băteam,,  pentru o carte, când le procuram cu intervenții și le împrumutam pe termen scurt, condiționat. Citeam cu nesaț pe lângă literatură română,  clasicii ruși și francezi – condiționați fiind și de limbile străine pe care le studiam în școală. Țin minte că am căutat cu înfrigurare volumul  ,,Biblioteca din Alexandria,,  apărută în 1980. Mi-a fost împrumutată de doctorul Sărățeanu într-o după-amiază, cu condiția să i-o restitui a doua zi dimineața, ca s-o poată restitui și el de unde o luase.  Am citit-o cu încrâncenarea celor care nu aveau acces la multe informații din subsolurile politicii și țin să mărturisesc că m-a impresionat profund. Pentru mine a fost și este una din cărțile de mare valoare artistică și informativă a literaturii românești. „Frații Karamazov” a lui Dostoievski, „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust sau,  mai nou, „Jurnalul parizian”  a lui Eugen Simion, „Recviem pentru nebuni si bestii” a lui Buzura …  Sunt încă multe, foarte multe, dar nu stau să le amintesc, căci oricum nimeni nu mai este interesat de lectură, așa cum eram noi pe vremuri.  Sigur, timpurile s-au schimbat, informația circulă mult mai ușor și mai repede, dar, totuși, cartea ar trebui să rămână ,,Biblia,, de căpătâi a intelectualului şi nu numai. Sunt siderat să constat –și nu mint cu nimic – că există  acum, (in)telectuali care au terminat o facultate și care nu au citit nicio carte de beletristică în viața lor. Ei recunosc. Asta e .

G.M.: Ştiu că urmăreşti presa de toate expresiile: scrisă, vorbită, online etc.  Ai câteva puncte de vedere despre acest domeniu?

T.C.: Da, urmăresc presa de toate genurile. După revoluție, m-a mușcat și pe mine șarpele jurnalismului, am colaborat și publicat la „Actualitatea botoșăneană”, am susținut timp de un an, împreună cu scriitorul Georgică Manole, suplimentul „Muritorul de Botoşani” și am reușit cu multă trudă și sacrificii să scot și ziarul ,,Gazeta de Săveni,, care s-a vrut a fi un săptămânal, dar care a apărut doar în funcție de finanțare, și care a supraviețuit doar 2 ani – timp în care mi-am completat colecția de dușmani, cu exemplare rare și de elită. Acum sunt scârbit de noul val de gazetari măscărici care au un singur țel : rating cu orice preț, manipularea cititorilor prin denigrări nefondate, informații neverificate, știri de mahala, titluri  pompoase până la ridicol:  ,,Bomba care rastoarnă…”,  „Situație explozivă care îngrozește clasa politică”,  „X-ulescu rupe tăcerea”, „ Fenomenal- situație nemaiîntâlnită”,  „Ce se ascunde în spatele …”, „Ce pregateste guvernul pentru români”, „Dezvăluire incredibilă”, „Cutremur la vârful puterii”, „Șoc și groază la rectificarea bugetară”, „Halucinant”, „Terifiant”,  „Cumplit”,  „Revoltător”, „Descoperire macabră”, „Scandal  uriaș”, „Incendiu devastator”, „Tragedie de proporții”,  „Ediție incendiară”, „Crimă odioasă”, „Măcel pe autostradă”, „Dezastrul din finanțe”,  „Divorț răsunător”, „Temperaturi devastatoare”,  „Uluitor”,  „Lovitură de grație” etc. Condamn și desfid presa și emisiunile de scandal, în care preopinenții intră încălțați cu bocanci în viața privată a oamenilor , pun întrebări tâmpite și emit judecăți idioate – totul de dragul afirmării sau a ratingului.

Urmăresc cu interes și presa județeană. Fără să fac o ierarhizare a preferințelor mă preocupă publicațiile  „Luceafărul”, „Jurnalul  de Botoșani”    – în principal analizele d-lui Ioan Rotundu -, „Botoșăneanul.ro” etc.  Mai nou, mă delectez și mă angajez într-o lectură a unor texte – ale cui? – n-o să mă credeți  și să nu mă considerați nebun –, ale lui S. O, Vîntu , omul cu 1000 de fețe, texte din care poți selecta adevărul dacă știi să-l cauți și care face o analiză ,,la sânge,, a societății românești contemporane. E interesant, e uimitor și în același timp periculos de analitic și de informat. Se dovedește, încă o dată, că cei mai periculoși oameni sunt cei care nu mai au nimic de pierdut.

Problema e că mă tentează și mă fascinează în continuare, cititul, ca în vremurile mele bune și asta mă face să depășesc multe probleme de viață.

G.M.: Poezia pe care o scrii are un ritm şi o muzicalitate ce te îndeamnă s-o pui pe note. Te-a tentat calitatea de autor de texte muzicale?

T.C.: Nu m-a tentat, dar s-a întâmplat pur și simplu și am rămas plăcut surprins când mi s-a cerut permisiunea de a se pune niște versuri de-ale mele pe muzică. Pe unele le-am auzit, pe altele nu încă. Unii mi-au trimis si formulare de completat pentru drept de autor, alţii nici măcar nu au amintit cui aparțin versurile (cum ar fi George Cantea și încă o formație de muzică populară, nu mai rețin care ). Cea mai plăcută surpriză a fost cea a interpretului de romanțe George Cărbunescu, care a venit de la București să mă cunoască și care a câștigat și două mențiuni la concursuri de romanțe – una în țară și una în Republica Moldova – cu o compoziţie pe versurile poeziei mele ,,Evolutie,,  și care circulă pe net sub titlul ,,Dor de tată,,.  Ulterior mi-a trimis și un CD care include și această romanță. Am mai avut o tentativă din partea unei interprete basarabence  căreia i-am dat acceptul și nu mai știu ce s-a întâmplat. O parte din versuri au fost  puse pe fond muzical pe Youtube și… vom mai vedea.

G.M.: Una dintre principiile cu referire la Eminescu este şi aceasta: „cea mai importantă voce poetică din literatura română”. Crezi în demersul celor care vor să elimine această axiomă?

T.C.: Eminescu este sacru, cel pentru noi, românii. E foarte greu să vorbești despre Eminescu dacă nu ai pregătirea și cunoștințele necesare în domeniu. Eu, ca profesor de matematică, știu că o axiomă nu trebuie demonstrată și nici nu poate fi eliminată. Democrația prost înțeleasă  şi care li s-a urcat unora la cap, crezând că pot emite orice aberație  în goana lor pentru afirmare, provoacă idei abjurante și periculoase, care nu fac decât deservicii literaturii noastre și românilor ca națiune. Nu pot spune mai multe.

GM.: Ce aşteaptă scriitorul Traian Calancia de la viitor?

 T.C.: Scriitorul Traian Calancia așteaptă , în primul rând,  ca viitorul să existe pentru el, să aibă sănătate și putere de creație, fonduri necesare editării de noi volume și editori serioși și condiționali. Sper ca până la finele acestui an să mai scot un volum de proză intitulat ,,Bazar,, și să pregătesc un nou volum de versuri pentru vara lui 2017.  În rest, cititorii și curioșii se pot documenta pe contul de scriitor Traian Calancia de pe facebook, unde îi țin la curent cu noile creații și apariții.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Aprecieri și felicitări, toate bune, urări de sănătate!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5