Primit pentru publicare: 03 iul.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 04 iul.2015

 

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU  . . . VASILE  FETESCU

 

Georgică Manole: Aţi fost elev al celebrei Şcoli Normale (Pedagogice) din Şendriceni. Cum au fost anii aceia? Ce colegi  aţi avut, ce amintiri v-au mai rămas despre profesorii ce v-au influenţat devenirea?

 

Vasile Fetescu: Rămân recunoscător acelor dascăli ai mei care, în cei şase ani de şcoală din satul natal (patru clase primare şi două supraprimare) şi-au dat seama că din copilul ce eram s-ar putea alege ceva, şi au insistat pe lângă părinţii mei să mă dea la învăţătură mai departe.

Când am plecat la concursul de admitere la Şcoala Normală de la Şendriceni (septembrie 1942), părinţii m-au încredinţat unui gospodar mai răsărit din Nicşeni, satul reşedinţă de comună, care îşi însoţea fiul la acelaşi examen. Atunci am călătorit pentru prima dată cu trenul de la Vorniceni (gara cea mai apropiată) la Dorohoi. După un scurt popas la o ospătărie din apropierea gării, am parcurs pe jos cei 4 km până la şcoală.

Pentru cele 40 de locuri scoase la concurs s-a prezentat un mare număr de candidaţi. Selecţia a început cu vizita medicală şi evaluarea dezvoltării fizice, a continuat cu probele aptitudinale (muzică, scriere caligrafică, desen şi dicţie, toate eliminatorii), după care s-a trecut la probele scrise şi orale la limba română şi matematică. Deşi nu făcusem pregătire prealabilă specială, spre bucuria mea şi a părinţilor mei m-am situat pe locul al treilea pe lista reuşiţilor, cu drept de bursă.

Acomodarea la regimul cazon al vieţii de internat a prezentat multe dificultăţi care au fost depăşite încetul cu încetul. Cu nedisimulată emoţie îmi amintesc momente, aspecte şi evenimente care mi-au îmbogăţit activitatea în cei opt ani de viaţă şendriceneană, ani de referinţă în devenirea mea ca om de şcoală. Varietatea reliefului şi frumuseţile împrejurimilor  şcolii, viaţa în marea familie a elevilor normalişti mi-au tonificat voinţa şi capacitatea de a rezista condiţiilor vitrege în care trăiam şi învăţam: căldură foarte puţină în clase şi dormitoare în iernile geroase de atunci, apa rece ca gheaţa cu care ne spălam dimineaţa şi seara; curentul electric dat doar câteva ore seara era produs de un grup electrogen cu o capacitate prea mică pentru nevoile şcolii; hrana insuficientă, săracă în calorii şi preparată de persoane fără multă pricepere în domeniul culinar.

În pofida acestor mari neajunsuri, noi, elevii normalişti, eram animaţi de dorinţa nestrămutată de a deveni învăţători şi ne pregăteam cu sârguinţă. Ca viitori intelectuali, făceam din lectură o activitate de maximă importanţă. Biblioteca şcolii, cu un bogat fond de carte, ne oferea această posibilitate. În ceea ce mă priveşte, cea mai mare parte din achiziţiile culturale le-am dobândit în cei opt ani de elev normalist. Clipele cele mai plăcute erau cele de lectură pe o bancă în parcul umbrit şi răcoros, unde concertul păsărelelor care îl populau dădea farmec şi imbold captivantei activităţi.

Pasiunea pentru citit am căpătat-o datorită unei situaţii conjucturale fericite. În sat, pe aceeaşi uliţă cu mine, locuia un coleg de şcoală normală cu trei ani mai mic şi care avea la dispoziţie o bibliotecă rămasă de la un frate mai mare, învăţător şi ofiţer rezervist, căzut eroic pe frontul de Răsărit. Consăteanul meu despre care vorbesc era un cititor împătimit şi îmi împrumuta şi mie cărţile pe care doream să le citesc.

Puţine erau activităţile care dădeau varietate şi culoare vieţii izolate şi terne a normaliştilor. Competiţiile sportive, programele artistice prezentate cu prilejul sărbătorilor religioase şi naţionale, vizitele reciproce între noi, normaliştii, şi liceenii de la Pomârla, învoirile generale în oraş o dată pe lună şi cele acasă o dată pe trimestru, vacanţele de Crăciun şi de Paşte şi vacanţa mare, care erau aşteptate şi apreciate ca fiind cele mai fericite evenimente din viaţa de elev.

Pe parcursul celor opt ani de viaţă şendriceneană s-au petrecut evenimente majore, care au zguduit din temelii societatea românească: războiul, refugiul, seceta cumplită din Moldova cu foametea pe care a provocat-o, Reforma învăţământului care a destructurat sistemul şcolar tradiţional etc.

Cu toate acestea, anii de şcoală de la Şendriceni mi-au rămas în memorie ca cei mai importanţi din întreaga viaţă. În marea familie a colegilor şi a dascălilor, în acea catedrală a culturii care era Şcoala Normală de la Şendriceni m-am dezvoltat fizic şi psihic, m-am maturizat mental şi mi s-au format şi statornicit trăsăturile definitorii ale personalităţii: cultul pentru muncă, perseverenţa, corectitudinea, colegialitatea, încrederea în forţele proprii etc.

Printre colegii de clasă cu care am pornit în marea bătălie pentru cucerirea statutului de învăţător, şi care mi-au rămas întipăriţi în memorie şi în suflet ca prieteni dragi, se numără: Jenică Iordache, colegul de bancă în toţi cei opt ani de şcoală, Mihai Munteanu, poetul în devenire care s-a consacrat artei cuvintelor potrivite, Ghiţă Severincu, premiantul întâi pe toată durata şcolarităţii, Heracles Isopescu, minte ageră şi bun coleg.

Toţi profesorii mi-au călăuzit activitatea de învăţare şi au contribuit la formarea mea ca cetăţean şi om de şcoală. Dintre aceştia, rămân ca figuri reprezentative, cu influenţă majoră aspra viitorului meu profesional, profesorul Alexandru Gr. Ostafi, om de mare prestigiu, psiho-pedagog cu calităţi deosebite; Ioan Sârcu, profesorul erudit de geografie, ale cărui lecţii erau captivante prin bogăţia de informaţii, prin modul plin de har în care erau susţinute şi prin datele însoţitoare despre locuri, oameni, obiceiuri, tradiţii. Toate acestea îi dezvăluiau virtuţile de mare dascăl şi de om de înaltă cultură; Arcadie Luţa, dascălul de matematică, a cărui prestaţie didactică riguroasă a lăsat în memoria mea urme de neşters, şi mulţi alţii.

În cei opt ani de viaţă petrecuţi în peisajul mirific al şcolii de la Şendriceni, m-am înfrăţit cu parcul şi pădurea care îmi ofereau aerul lor pur şi reconfortant, cu iazul şi insula care îmi ascultau confesiunile şi îmi alinau tristeţile şi dorurile, şi îmi înaripau visele, fapt pentru care le port neîncetat nealterate în minte şi în suflet.

Reîntâlnirea cu şcoala de la Şendriceni, cu frumosul ei peisaj înconjurător, cu copilăria şi adolescenţa petrecute acolo a fost şi este o dorinţă mereu vie.

G.M.: Ani în şir aţi fost directorul unor licee de prestigiu ( „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, „Costache Negruzzi” din Iaşi, Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi etc.).  Dacă mâine aţi fi numit director de liceu (deşi sunteţi pensionar din 1992), care ar fi marile idei cu care porniţi la drum?

V.F.: Ca director la câteva şcoli de prestigiu pe când mă aflam la vârsta ascensiunii intelectuale şi profesionale, am învăţat câteva lucruri esenţiale. Conducerea unei şcoli cu mulţi elevi şi cu numeroase cadre didactice nu trebuie să fie o chestiune de orgoliu, materializată în ambiţia de a te afla la cârma instituţiei. Avalanşa de candidaţi înscrişi la concursul pentru obţinerea funcţiei de director dovedeşte că dregătoria unei şcoli este râvnită de către mulţi membri ai colectivelor didactice.

Consider o mare eroare din partea celor ce hotărăsc destinele învăţământului numirea în funcţia de director a persoanele aparţinând partidului aflat la putere şi nu după criteriile absolut necesare pentru această demnitate: competenţă, spirit organizatoric, prestigiu profesional, devotament faţă de idealurile educaţionale.

Dacă în aceste condiţii tulburi pentru societatea românească mi s-ar încredinţa conducerea unei instituţii de învăţământ, aş începe cu readucerea şcolii respective la normalitate, cu atributele ei fundamentale:

– reinstaurarea disciplinei în rândul cadrelor didactice şi în colectivul de elevi: „O şcoală fără disciplină este ca o moară fără apă”, spunea J.A. Comenius;
– învăţarea temeinică;
– încadrarea şcolii cu educatori competenţi şi exigenţi faţă de activitatea proprie şi cea a elevilor;
– accent pe educaţie prin muncă şi pe formarea moral-civică a elevilor;
– atragerea şi implicarea familiei în educare elevilor, în creşterea prestigiului şcolii.

G.M.: Faptul că sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România, vă „ajută” cu ceva?

V.F.: Primirea în U.S.R. mă onorează şi mă obligă la sporirea responsabilităţii şi a respectului faţă de cuvântul scris.

G.M.: V-am citit poezia cu mare atenţie. Unul dintre elementele de originalitate este acela de a vă defini demersurile. Identific, astfel,  o excelentă poezie-definiţie. Am reţinut  „Aforismul”:      „Este fulger de gând / străluminat / în cuvinte potrivite / turnat. // Este idee măiestrit / şlefuită,  /cu fir de filozofie / împletită. // Este sâmbure de adevăr / necontestat / din încrengăturile vieţii / cu ascuţimea minţii / luat. // Este inspiraţie / şi creator izvor / pentru scânteiere de cuget / tâlcuitor. // Este spirit în univers literar, / de necuprins, / doar de aripile harului / atins.”  Din  mulţimea de aforisme pe care poetul şi pedagogul Vasile Fetescu  le-a aşternut pe hârtie, alegeţi şapte care vă definesc existenţa.

V.F.:

-Viaţa este clipa de eternitate dintre naştere şi moarte.
-Nimeni nu se naşte şi nu moare de două ori.
-Pe o planetă bolnavă nu pot trăi oameni sănătoşi.
-Regretele nu pot înlătura urmările unei fapte necugetate.
-Adevărul poate fi util şi operant numai în integritatea şi goliciunea lui.
-Nu poţi să faci educaţie altora dacă tu însuţi nu eşti bine educat.
-Fericirea clădită pe nefericirea altora nu poate fi fericire adevărată.

G.M.: O întrebare pentru  profesorul universitar, dar mai ales psihologul Vasile Fetescu: cum mai stau românii cu motivaţia?

V.F.: Încep cu precizarea că nu posed titluri academice şi nu sunt universitar autentic. Am fost cooptat ca profesor asociat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei timp de patru ani, la plata cu ora. Mi-am dat seama că puţini studenţi învaţă cu interes şi cu dorinţa de a pătrunde în tainele cunoaşterii, au, adică, o motivaţie intrinsecă. Cei mai mulţi tocesc materia de parcurs cu scopul de a trece examenele şi de a obţine diploma de licenţă fără de care nu pot pătrunde în activitatea din domeniul pe care şi l-au ales. Aceştia învaţă dintr-o motivaţie extrinsecă. În fine, o mică parte dintre beneficiarii vieţii de student dau rar pe la facultate, se distrează dezlănţuit pe banii părinţilor, fiind total lipsiţi de dorinţa de a învăţa. Şi în învăţământul gimnazial şi liceal situaţia este, din acest punct de vedere, aproximativ la fel. Rezultatele modeste la examenul de bacalaureat dovedesc acest lucru.

Nici cadrele didactice nu sunt stimulate să se dăruiască activităţii pe care o desfăşoară. Deşi toate guvernările care s-au succedat după 1989 au declarat în campaniile electorale că educaţia este prioritate naţională, salariile cadrelor didactice au continuat să rămână modeste, iar îmbunătăţirea bazei materiale a învăţământului, o promisiune neonorată. Guvernanţii ar trebui să nu uite adevărul că nicio slugă prost plătită şi dispreţuită nu munceşte cu tragere de inimă.

G.M.: Aveţi momente când, efectiv, vă este dor de Eminescu?

V.F.: Fascinantul vers eminescian mi-a încântat copilăria şi adolescenţa, înainte de a-i pătrunde, pe de-a întregul, profundele înţelesuri şi frumuseţi. Pe noptiera de la capătul patului am la îndemână mereu un volum din măiastra-i operă pentru a-mi potoli dorul de sublima sa poezie.

G.M.: Constantin Brâncuşi  ne atrăgea atenţia că atunci când nu mai eşti copil, ai murit demult. Cu ce se ocupa copilul Vasile Fetescu, acolo, în Dorobanţii Botoşanilor?

V.F.: Ca orice copil din numeroasele familii rurale, familii care îşi câştigau existenţa, cu trudă şi sudoare, din roadele puţinului pământ pe care îl lucrau cu dăruire, am participat de la cea mai fragedă vârstă la treburile gospodăreşti şi la muncile câmpului.

Înţelepţi, deşi lipsiţi de ştiinţă de carte, părinţii şi-au trimis cei nouă copii la şcoală, şi fiecare a învăţat după interesul şi puterile lui. În răgazul dintre toiul muncilor agricole mă jucam cu copiii de vârsta mea, luam parte la activităţile organizate la căminul cultural, mergeam cu animalele la păscut şi, încet-încet, învăţam lecţiile vieţii.

Plecarea la Şcoala Normală de la Şendriceni mi-a deschis calea învăţăturii pentru a deveni învăţător şi mai apoi profesor, după absolvirea facultăţii.

G.M.: Conceptul de educaţie şi crezul în „lumina educaţiei” sunt  bazele  pe care aţi aşezat proza pe care aţi scris-o. Un optimism incurabil transpare  din scrisul şi faptele lui Vasile Fetescu. Nu e riscant să duci optimismul la acest nivel?

V.F.: Este o realitate faptul că o bună parte din volumele de proză şi chiar de poeme poartă pecetea profesiei de dascăl pe care am desfăşurat-o timp de câteva decenii. Optimismul manifest întâlnit în scrierile cu pregnant conţinut educativ izvorăşte din convingerea că orice fiinţă umană, indiferent de moştenirea genetică, este educabilă, mai mult sau mai puţin. Educatorii cu chemare şi har ştiu să descopere aspectele pozitive ale individualităţii fiecărui copil, să le fructifice şi să le folosească drept temelie pentru construcţia viitoarelor personalităţi. Exemplul regretatului învăţător emerit Gheorghe Sireteanu este convingător în acest sens. În întreaga sa carieră de învăţător nu a lăsat nici un elev repetent. Încrederea în puterea educaţiei prestate cu competenţă şi pasiune trebuie să însufleţească pe toţi cei ce îşi asumă nobila profesie de educator.

G.M.: De ce îl admiraţi pe Alexandru Zub?

V.F.: Pe Alexandru Zub l-am cunoscut când se afla încă în pragul adolescenţei, odată cu venirea ca elev intern la Şcoala Normală de la Şendriceni. Avea o constituţie fizică fragilă, dar o minte de-a dreptul sclipitoare. Era dedicat studiului şi lecturii. Citea în orice condiţii, chiar şi în recreaţiile gălăgioase când fiecare dintre colegi îşi exersa talentul vocal ori instrumental la viori dezacordate. Avea un scris foarte frumos, cu o caligrafie impecabilă, fapt pentru care era solicitat să transcrie planuri de lecţii în jurnalul de practică pedagogică pentru colegii de clasă sau din alte colective.

Era o fire retrasă, cuminte şi nu participa la jocurile sportive de fotbal, oină, alergări etc. A absolvit cu brio  cursurile Şcolii Normale şi pe cele universitare la Facultatea de Istorie din Iaşi.

Este, cred, absolventul cel mai realizat dintre normalişti, fiind membru al Academiei Române, după ce a parcurs în chip strălucit toate treptele ierarhiei universitare. Viaţa de internat la Şendriceni ne-a apropiat sufleteşte, relaţie de amiciţie care se menţine şi în prezent. M-a onorat şi bucurat faptul că actualul academician şi-a găsi timp să îmi scrie o strălucită postfaţă la volumul de proză „Lumina educaţiei”.

G.M.: Credeţi că „umplerea” până la saturaţie a şcolilor cu tehnologie informatică în instruirea copiilor are şi influenţe negative?

V.F.: Cred că informatizarea exagerată a învăţământului este o modă, nu fără substraturi economice şi politice, aşa cum a fost, cu mulţi ani în urmă, politehnizarea şcolilor. Atelierele didactice erau amenajate în încăperi improprii, fără o înzestrare corespunzătoare şi erau conduse de persoane lipsite de pregătire psihopedagogică şi chiar de specialitate, în multe cazuri.

Tehnologia informaţiei fiind introdusă încă din clasa întâi primară prin manualele electronice, aruncă în derizoriu scrierea cu litere de mână şi calculul matematic mental, ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă un mare neajuns. De asemenea, accesul nelimitat la internet, cu capcanele lui atractive şi înşelătoare poate aduce daune educative semnificative. Utilizarea unor mijloace de instrucţie moderne, cum sunt computerul şi tableta, contribuie la lărgirea posibilităţilor de informare pentru elevi. Prudenţa şi păstrarea măsurii în folosirea lor trebuie să fie în atenţia tuturor cadrelor didactice şi a părinţilor.