Primit mpentru publicare: 08 april.2015
Autor: Georgică MANOLE
Publicat: 08 april.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… VASILE  LARCO

„Personal consider că poetul poate fi epigramist, desigur, dacă scrie și epigrame, iar   epigramistul, poet, fără, însă, a generaliza.”

 

Georgică  Manole:     Vasile Larco, se ştie tot despre tine. Eu aş spune că se ştiu mai multe decât ştii tu.  Nu se ştie, însă, de unde vine numele acesta, cu sonorităţi marţiene, de Larco.

Vasile Larco: Într-adevăr, sfera cunoașterii este infinit de mare, de aceea am epigramatizat, dacă îmi este permisă această divagație de formulare, spunând:

Știți de planete, lună, stele,
De ape, munți, de toate cele,
De-a fir a păr știți despre vin…
Dar despre Larco prea puțin!
Nu prea am cunoștință ce știe lumea despre mine, ce impresie își formulează după oricare întâlnire publică sau atunci când îmi citește creațiile mele literare ori când îmi aude vocea prin intermediul radioului sau a televiziunii, dar știu că eu am un deosebit respect pentru cititorii mei, cărora le mulțumesc, nu voi uita niciodată locurile mele natale, plaiul bucecean, acolo  unde îmi sunt înaintașii, unii mă privesc din înaltul cerului și port o deosebită recunoștință locuitorilor orașului Bucecea, localitate vecină cu Leorda, acolo unde este rădăcina numelui Larco. Tata s-a născut acolo, bunicii, străbunicii lui, de asemenea, dar, în ultima vreme, am aflat prin intermediul internetului că în lume mai există acest nume cu sonoritate aparte, în Italia, în Cipru și Peru. În România, în afară de rudele noastre cu acest nume, nu mai există alte familii. Cum se traduce din punct de vedere etimologic, nu am cunoștință, iar confrații epigramiști s-au străduit în a-mi găsi o rimă în duelurile epigramatice, eu răspunzându-le:

Tolba goală de o ai
Cu săgeți, amice-ncarc-o,
De nu poți, nu-i nici un bai:
O să te ajute Larco!
G. M.:  Dacă ar fi  să nu vorbim despre epigramă, despre ce altceva s-ar putea vorbi şi de ce?
V. L.: S-ar putea vorbi despre orice sau despre oricine. Întrebarea fiind, despre ce, răspunsul ar fi unul cuprinzător și anume: despre familie, despre locuri, fapte, amintiri, calități, defecte, nivel de trai etc. Așadar, ar fi un răspuns mult prea lung, într-o ordine greu de stabilit și mereu discutabilă.     Încerc, totuși, să cuprind câteva domenii, câteva lucruri, respectiv, ființe, despre care ar fi ceva de spus. În primul rând, despre familie: sunt căsătorit, am doi copii, să-mi trăiască (mulțumesc!), au studii superioare, serviciu în țară, sunt deștepți, frumoși, oameni la locul lor (și lauda e scrisă în legile omenești, nu-i așa?). Apoi, despre statutul meu literar și anume că, debutând cu epigrame în secolul și în mileniul trecut, lumea, când aude numele de Larco, îl asociază imediat cu acea calitate de epigramist. Asta nu e rău, dar în continuare am scris și poezie, inclusiv poezii pentru copii, proză umoristică, publicând 17 cărți, între care am inclus și Monografia selectivă a orașului Bucecea, realizată în anul 2011, în colaborare cu patru autori buceceni, oameni destoinici, cărora le mulțumesc și îi felicit, în același timp. O parte din aceste cărți au fost premiate de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău și de juriile concursurilor de creație literară satirico-umoristice din țară. Apoi, despre mine, în afară de activitatea literară: îmi place sportul, inclusiv, șahul, mă preocupă drumețiile și astronomia, dar asta nu înseamnă că le și practic. Nu am vicii ascunse, toate sunt la vedere, nu am avere, deci, nici dușmani, sunt în Zodia Capricornului, însă nu iau pe nimeni în coarne, de când lumea e știut: Vorbe dure nu încap,/ Capricornul e un țap/  Uneori, întâmplător/  E și „țap ispășitor”//. În afară de epigramă, după cum era întrebarea, se poate vorbi că sunt utopist, crezând că prin poanta epigramamei, prin ironie se asanează răul, oricare ar fi acesta, că am încredere în sloganul: „Să trăiți bine!” și în promisiunile electorale, crezând că voi avea „șapte vieți”, sperând că din toate, poate voi avea una bună.
G. M.:   Ce s-a vrut, este şi se vrea în continuare  Academia Liberă „Păstorel”?

V. L.:  Academia Liberă „Păstorel” este o grupare de oameni serioși, creatori de literatură satirico-umoristcă. Se continuă tradiția umoristică a înaintașilor noștri: întâlniri literare cu dueluri epigramatice, concursuri ad-hoc, recitaluri, degustări din licoarea lui Bachus, lansări de carte, deși e criză și mai ales că în etapa actuală nu se prea vând cărțile, așadar:

Cartea-i scrisă, negreșit,                           Când plin cu cărți e magazinul,
În condiții actuale,                                    Doar la un lucru mă gândesc,
De aceea a ieșit…                                      Or fi și cărțile ca vinul:
Un volum de trei parale!                           Sunt bune când se învechesc.

La aniversarea a 30 de ani de existență a acestei grupări literare, s-a editat un volum omagial, prilej cu care am creat rondelul următor:

La trei decenii jumătate
Toți umoriștii cu chemare
Din Iași, știind de-aniversare,
I-au acordat întâietate.

Au dat năvală spre sertare
La scrierile lor uitate,
La trei decenii jumătate
Toți umoriștii cu chemare.

Creațiile adunate
Sunt puse, iată, la păstrare
În op, cerându-vă iertare
Că nu-s la înălțime toate
La trei decenii jumătate!
G. M.: La Iaşi, Păstorel se „duela” adesea cu vestitul sonetist Mihai Codreanu. În ce constă istoria acestui „duel”?

V. L.: Cel mai mare sonetist român, Mihai Codreanu și cu cel mai mare epigramist român, Al. O. Teodoreanu- Păstorel, se duelau, fie în locuința sonetistului, în renumita Vila Sonet sau în legendara cramă Bolta Rece, care se află vizavi. Pe acești doi oameni de spirit îi apropiau: umorul de calitate, dorința de a scoate în evidență tarele societății, ținând seama că au trăit într-o perioadă cu mari frământări politice și sociale dintre cele două războaie mondiale și în perioada comunistă, apoi armonia creată în cercul de literați, bonomia.  Fascinat de întâlnirile celor doi, am publicat rondelul și sonetul de mai jos:
În Iași pe un platou înalt, cochet,
Și unde drumuri se-ntretaie,
De-un timp duelul curge-ploaie,
Cel dintre epigramă și sonet.

Se-adună versurile-n claie
Și strofele și poantele,- n  buchet,
În Iași pe un platou înalt, cochet,
Și unde drumuri se-ntretaie.

Ideile se scurg încet, încet,
Umoru-i calul de bătaie,
Cu M. Codreanu în odaie
Stand lângă Păstorel  la un banchet,
În Iași pe un platou înalt, cochet.

*****

Colinele din Iaşi, încântătoare,
De strajă stau pe soare sau furtună,
Mistere-n jurul lor demult adună,
Ce s-or afla în vremuri viitoare.

În urbea ce ar merita cunună
Se oglindeşte orişice schimbare:
În artă,- n  medii universitare
Şi-oriunde auzi cum faptele răsună.

De vrei urechei să-i alinţi timpanu`,
Treci pragul unde-n  jur e poezie,
Iar pe-un acord de-o rară melodie

Asculţi şi parcă se zbârleşte părul,
Când se aude-n Casa lui Codreanu
Sonetul ce exprimă adevărul!

Prin grija și contribuția financiară a doctorului Sorin Cotlarciuc, sonetist, rondelist, dar și epigramist, de curând, s-a realizat celor doi scriitori câte o statuie, chiar în locul unde epigrama și sonetul erau în largul lor: zona Bolta Rece, ocazie cu care am scris următorul sonet:

Mihai Codreanu are o statuie,
Un bust, mai bine zis, pe Strada Rece,
Ieșeanul cu privirea îl petrece,
Tentat să-i prindă-o pălărie-n cuie.

Căci multe ciori ce vin, nu vor să plece,
Dar loc mai nimerit pe-aproape nu e
În zbor s-ajungă peste-o cărăruie,
Spre bustul elegant de nota zece.

E cel realizat cu mare artă,
Destinatar, Al. O. Teodoreanu,
Numit și Păstorel de-o lume-ntreagă.

Predestinat, că nume-aparte poartă,
Cu drag, la Bolta Rece mai tot anu`
Să păstorim cu vinuri de la doagă!
G. M.:  Cum sunt văzuţi epigramiştii în Uniunea Scriitorilor?

V. L.:    Regretatul și distinsul poet Nichita Stănescu spunea că: „epigrama este genul cel mai popular al poeziei”. Dicționarul definește că epigrama este o specie a poeziei lirice, așadar are legătură cu poezia, mai ales cu poezia clasică având: rimă perfectă, ritm, măsură, adresabilitate, muzicalitate, poantă etc. Personal consider că poetul poate fi epigramist, desigur, dacă scrie și epigrame, iar   epigramistul, poet, fără, însă, a generaliza. Spuneam cândva:

Pe al umorului teren,
Remarca e de pus în ramă:
Ușor se scrie un catren,
Dar cât de greu o epigramă!

În această perioadă literară sunt în U.S.R. poeți care, pe lângă volumele de poezii lirice, au publicat și cărți de epigrame care au fost bine primite de public.

G. M.: Acolo, la Bucecea (jud. Botoşani), ai fost un copil rebel?

Nu pot afirma că am fost un copil nesupus, recalcitrant, asta din cât îmi amintesc. Copilăria și adolescența mea s-au desfășurat în perioada 1947-1965, nu departe de cel de-al doilea război mondial și foarte aproape de seceta din 1946, cu grele urmări și în anul nașterii mele, eu fiind și victima acestei perioade critice, situându-mă la un pas de moarte, dar nu de întunericul veșnic, deoarece mi se ținea o lumânare aprinsă la căpătâi. Numai o sclipire a părinților mei, Dumnezeu să-i aibă în grijă, care au trecut peste cele indicate de doctor, a făcut ca, în momentul de față să scriu aceste rânduri. Am primit în familie o educație specifică omului de la țară, la școală am fost disciplinat, ascultător, nu se putea altfel. Pe atunci nu se știa de nesupunere, de greve sau de revedicări, învățatul era pe primul loc și nu ne învăța la școală nimic de rău. Am avut profesori deosebiți, cu aplecare spre activitatea didactică, iar noi elevii le-am urmat sfaturile. Mai târziu mi-am spus:

Pe-al României mândru plai,
Ca peste tot oriunde-n lume,
Prenumele de mic îl ai,
Dar cât de greu îți faci un nume!

Acum aș mai adăuga: dar cât greu e să ai și renume!

Poate singura nesupunere a fost aceea că nu am rămas la Bucecea, să-mi fac acolo un rost și am plecat de la casa părintească, la studii, după care am revenit numai ocazional, motivând:

Cândva din plaiul buccean
Plecat-am de la stâlpul porții
Și-s fără voia mea ieșean
Căci i-am intrat în voie sorții!

Iar ca destăinuire, poate și drept motivare, am compus epigrama:

Îmi zise-n taină mama mea
Când îmi făcea-ntr-o seară patul:
Să lași în urma ta ceva!…
Și am lăsat în urmă satul.
G. M.: Există o întreagă „galaxie  Grama” a detractorilor lui Eminescu. Răspunde-le printr-o epigramă.

V. L.:      Nu știu cum este pe la alte popoare, dar pe la noi, când cineva nu poate fi la înălțimea cuiva, în loc să lupte pentru a-l ajunge în calitate, îi este mai ușor să-l critice, să-i rupă lanțul de izbânzi, găsindu-i veriga slabă. Pe Mihai Eminescu nu a putut nimeni să-l ajungă, este poetul nepereche, putând spune că:

Deși s-așterne peste ani zăpada,
Noi cei de astăzi nu-l uităm defel,
Iar că e mare, iată și dovada:
Toți detractorii nu încap de el.

Doresc să adaug, adresându-mă lui Mihai Eminescu:

Tu luminezi o lume-ntunecată,
Dar e-o imagine ce clar surprinde:
Că-n viața asta veșnic zbuciumată
De unii nici lumina nu se prinde!

Această lume întunecată este din ce în ce mai restrânsă, fără lumină nimic nu crește și pot  afirma cu optimism:

… Iar de-or mai fi porniri păgâne
Vor dispărea precum un vis,
Luceafărul în veci rămâne
Prin tot ce pana lui a scris.

G. M.:    „Desculţ pe mirişte”, o metaforă tare care  justifică poetul ce convieţuieşte cu
epigramistul. Ce sentiment îţi dă mersul … „desculţ pe mirişte”?

V. L.:     Prima dată, la prima audiție, expresia mă strânge în spate, amintindu-mi de anii copilăriei și ai adolescenței, când într-adevăr mergeam desculți pe miriște sau pe fâneața proaspăt cosită. Da, e o metaforă, văzând epigrama ca o miriște: înțeapă, și aș putea adăuga:

Discuții nu au cum să-ncapă,
Ușor își dă oricine seama:
Desculț pe miriște înțeapă,
Dar nu așa ca epigrama!

G. M.:  De ce crezi că nu prea se mai scrie fabulă?

V. L.:       Fabula în versuri poate fi sora mai mare a epigramei, în anumite situații: se termină cu morala care este asemănătoare poantei, are ritm, măsură, rimă perfectă, adresabilitate etc. De ce se scrie mai puțin fabulă? Răspunsul poate fi la critica de specialitate. Eu, doar, îmi exprim o părere personală: dacă, în ceea ce privește epigrama, în prezent s-a ajuns aproape la perfecțiune din punct de vedere  prozodic, poanta fiind cea care face diferența, multe dintre epigrame situându-se la nivelul înaintașilor, la fabulă este mai greu, nu s-a ajuns la nivelul marilor fabuliști. Astăzi se scrie mai puțin fabulă, poate și din motivul că nu mai prezintă interes din partea cititorilor, apoi sclipirile poetice au și ele rânduiala lor, periodicitatea lor, dar în momentul de față, epigrama îi ține locul, apărând acele catrene: mini fabule. Cineva spunea că în ceea ce privește epigrama, „nimic nu e nou sub soare”, poate și la fabulă e la fel. Un alt răspuns l-am exprimat prin sonetul de mai jos:

La noi umorul e la el acasă;
Sonetul, epigrama și rondelul
Se mișcă-n voie,-s  iuți precum prâsnelul
Și stau cu poanta permanent la masă.

Întruna spun ceva, cum le e felul,
Vizată-i latura cea mai spinoasă,
Căci viața noastră nu e doar frumoasă,
Iar omu-i om, până-și atinge țelul.

Cum fabula e prea pretențioasă,
Tratând defecte, dar și caractere,
Să o creezi, diplomație cere.

Mulți creatori chiar păgubași se lasă,
Căci animalele sunt deranjate
Fiind cu unii oameni comparate.

G. M.:  Prin Botoşaniul de azi mai citim epigramele lui Toni Monacu. Fă-i, domnule, o epigramă!?

V. L.: Dacă mi-ar cere o doamnă să-i fac o epigramă, i-aș răspunde:

Mi-ai cerut stimată damă
Ca să-ți fac o epigramă
Eu ți-aș face-o, n-am ce-ascunde:
Numai spune-mi când și unde!

Dar, aici e vorba de altcineva. Am citit câteva epigrame semnate de Toni Monacu, mi-au plăcut, sunt interesante, vizează etapa actuală, inclusiv pe cea politică. Să-i fac eu o epigramă? Cum le-a făcut până acuma singur, să le facă și în continuare! Glumesc, desigur. Epigramele sale apar  în „COLȚUL  DE  RÂS”, așadar:

Umorului că-i ducem dorul,
Afirm discret, puțin uimit:
La COLȚ de pus e autorul!
De ce e RÂSUL  pedepsit?…

Deși locuiesc în Iași de peste patru decenii, Botoșaniul rămâne orașul meu de suflet, formulând:  Impresia de călătorie:

Revin mereu în Botoșani,
Iar faptul este inedit:
Ajung împovărat de ani
Și plec mult mai întinerit!
Interviu realizat de Georgică Manole