Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului

Primit pentru publicare: 13 Dec. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 13 Dec. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

            În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de dependență servilă este cel care ne frapează, ci sentimentul libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cu un puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfic se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opere de artă.

            Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spune că talentul este un dar dat de Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..

            Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.

            Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic  a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latentă și realizarea lor la scară umană.

            Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.

            Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.

Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.

 Timpul sacru nu este altceva decât eternitatea. El este mereu recuperabil si mereu actual prin caracterul lui repetitiv. Ritualurile și sărbătorile care reclamă un timp anumit pentru săvârșire sunt parte a dorinței de prezent etern. Relativ la această dorință a lui Homo religiosus, mentalitatea primitivă face ca reducția timpului profan la o istoricitate, lipsită de importanța unor evenimente majore, să fie deosebit de pregnantă.

            Există în creația umană inconștientul eului activ. După Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului care este scriitor, ziarist, artist plastic, cât și în legile fenomenelor. Rațiunea este universală și unică. Rațiunea artistului-creator își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers.

            În cunoaștere, proces necesar jurnalistului, există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este de cunoscut, dar această relație între doi termeni apare în planul conștiinței ziaristului; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic (nu dublu ).

            În acest context, există inconștientul spiritului universal. Schelling susține că nu există decât o singură soluție: să se admită că același spirit animă lumea și conștiința, și atunci contradicția dintre ele dispare. Acest spirit se manifestă în natură în mod inconștient și în noi în mod conștient. Activitatea originară este, așadar, simultan conștientă și inconștientă sau, în alți termeni și în alt plan, ea are o finalitate și un mecanism. Inconștientul etern este fundamental armoniei dintre subiectiv și obiectiv, care nu se realizează niciodată în întregime, ci etern. Acest Inconștient absolut este tocmai rațiunea absolută.

            Inconștientul se manifestă fundamental în două activități care sunt natura și conștiința. La scriitor, la jurnalistul de reportaje literare, la artistul plastic inconștientul  este chiar activitatea  spirituală care se desfășoară după legile ei interne și care are ca manifestări de bază voința și reprezentarea. Inconștientul spiritual stă la originea descoperirilor geniale care, așa cum spune Hertman, sunt rezultatul unei :”iluminații inconștiente “ sau al unei “digestii surde a ideilor. “

            Inconștientul corporal și inconștientul spiritual formează împreună “sufletul individual“, definit în consecință ca totalitate inconștientă.

          Varietatea talentelor umane pe care le descoperim la ziariști, scriitori, artiști plastici etc, este mai curând o consecință a diviziunii muncii decât o cauză a ei.

Ce este în definitiv talentul, se întreabă J. Second în „Le problem du génie”, 1930, p.49-58 dacă nu o medie mobilă între înălțimea inaccesibilă a geniului și puterea care se ascunde în oricare din noi, dar care este prea slabă pentru o creație adevărată.

                                                                                                Al. Florin Țene  UZPR