Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Ziua nu moare…

                               Ziua nu moare…

 

,,Când se stinge ziua” este numele de botez dat de nașul / autor Vasile Checheriță recentului volum de versuri, apărut la Editura Nona din Piatra Neamț. O carte care îl îndeamnă pe cititor la lectură, fie și numai prin acest titlu incitant, chemător către starea de meditație în care viața-moartea sunt teme perene nu doar în creația poetică. Prudent – în sensul evitării din capul locului a unor eventuale confuzii / interpretări – autorul stabilește niște coordonate ce nu trebuie interpretate ca granițe. 

Cartea începe așa: ,,Se stinge ziua peste văi, / Razele de soare stau să cadă, / Nu-i nimeni, singurătatea să-mi vadă / Și mi-e atât de dor de ochii tăi.” Și se încheie astfel: ,,Când se stinge ziua, flăcări colorate / Spre-asfințit s-adună ca la sărbătoare, / Vântul ne adie cântece de moarte, / Petrecându-și ziua care moare.”

Parcurgând spațiul dintre zi – noapte (viață-moarte), Vasile Checheriță are în vedere cele două fețe ale chestiunii: una concretă / terestră, alta celestă / poetică, pe care le armonizează în așa fel încât cititorul să înțeleagă că ziua nu moare. Ea se duce doar la culcare, ostenită de câte a avut de făcut, pentru a reveni cu ochii zorilor larg deschiși, să bucure și să întărească încrederea oamenilor în viață. ,, un pat de fân / înmiresmat îți fac, / să ne îmbie la dragoste, / iar dimineața / când se va face răcoare, / ne vom acoperi cu cerul / și razele de soare, iubito.” ,,Când se stinge ziua, noaptea se aprinde, / peste lume cade cortina de vise, / ne sărută zâna pe suflete ninse, / dor de tinerețe jalnic ne cuprinde.”

În viziunea poetului, conceptele viață și moarte nu se rezumă doar la ceea ce scriu dicționarele: una înseamnă un început, alta este sfârșit. Ideea ce se desprinde din versurile sale are în vedere continuitatea, în sensul că o nouă naștere preia o moștenire pe care trebuie să o amplifice, în timp ce o nouă ducere lasă urme care măcar în memorie se păstrează: ,,se-ntorc la casele lor, / moșii și strămoșii noștri / din trăirile lor mormântale, / spre a ne înveseli viețile.” ,,și moartea / ca și nașterea / fac parte din viață. / sunt cele două / capete ale ei”; poetul nu se lasă dominat de sentimentul disperării. El… ,,caut îngrozit prin universul întunecat / veșnicia, / temându-mă să nu o pierd.”

Cu moartea, Vasile Checheriță tranșează lucrurile în termeni mai fermi, starea lui structural optimistă fiind dominantă în paginile volumului. Dacă ea ,,nu se plictisește / niciodată / și e nerăbdătoare”, el o sechestrează: ,,da! am sechestrat moartea / în odaie la mine, / pentru ca voi, / să vă mai îmbrățișați / încă o dată copiii”. Numai că poetul nu se mulțumește cu puțin, știind că de moarte nu se scapă cu una – cu două, chiar dacă o iei cu binișorul. El declară cu franchețe: ,,am să ucid moartea / și o să mor o dată cu ea.”

Peste tot și peste toate însă, se așterne maiestuoasă năframa dragostei, cu toate ale ei, când mai viguroase, când mai firave: ,,cineva, caută / sămânța dragostei, / pentru a o planta în cer.” Știind foarte bine că și tăcerile vorbesc, căci vorba-i vânt, tăcerea veșnicie, iubitul își îndeamnă iubita: ,,fii fără cuvinte, / iar eu să le caut / pe buzele trandafirii, / să le adun / cu gura mea / și să-ți pot spune / te iubesc!

Într-o altă poezie, îndrăgostitul dă și o explicație gestului său, pentru mai mare credibilitate: ,,de fapt tu ești primăvara / și ai îngăduit să cadă / ultima picătură de viață / dintr-un țurțure, / ca să înflorești”; ,,te vreau femeie, / prin pruncii tăi / va dăinui / dragostea noastră”.

Volumul de față poate fi socotit și ca un autoportret zugrăvit în cuvinte realiste, necum euforic / narcisiste. Vasile Checheriță se vede ca un tâlhar de suflete, care am ucis cu gândul, dar, deși cândva am fost rău și n-am leacuri pentru nemurire în iadul nefericirii, varsă lacrimi de rouă și lacrimi de toamnă, având credința potrivit căreia până la urmă apare cuvenita stare de împăcare: am plecat fericit. Este mărturisirea omului care, trecând prin viață, și-a împlinit menirea de a lăsa urme demne de privirile urmașilor, cărțile sale fiind temeinică dovadă.

Vasile Filip

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5