Alexandru Florin ȚENE

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI
132 de ani de la urcarea în eternitate

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină
şi ne pune aripi de înger, în abis
nu moare niciodată, dar niciodată
doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
și cuvinte țese
în cântec
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
el are în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.