Zoreşte-mă, iubito, – la cât a mai
rămas din mine,
s-ajung cu bine-n primăvară, să-ţi
prind în plete flori,
prin iarba de şopârle să te ridic de
subsuori
şi să-ţi privesc albastrul pur din
ochii temători,
iar tu, zâmbind  ca o copilă, să-mi spui blajin:
ce bine!

Şi-apoi să-ţi ogoieşti zorirea-n
toamnă să ajung;
povestea noastră scrie-vom în inimi,
nu pe foi,
la flacăra aprinsă din scânteile din
noi;
vom arde cum vestalele în flăcări
ard şi-apoi,
ne-om stinge mulcomiţi în spuza
evului prelung.