Primit pentru publicare: 19 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA.
Publicat: 21 ian.2015

        Adevărata obârşie a poporului român: Aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor noştri

 

Din antichitate s-au făcut aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor poporului român. Pythagora (C. 560-500 î.Hr.) în lucrarea Legile morale şi politice (Oradea, 1996, trad. Anca Pântea, ca şi A. Deac, Continuitatea autohtonilor din Spaţiul carpato-dunărean-pontic de-a lungul mileniilor, p. 96) vorbind despre „poporul hiperborean: se referă la un „stat bine organizat, cu structuri sociale bine definite”. În capitolul XII al cărţii, la poziţia 1938, el dă un sfat crotonienilor luat de la locuitorii nord-dunăreni despre care spune că sunt „popoare mici care se îndeletnicesc cu munca câmpului”. „încercaţi să urmaţi pilda mossynienilor-mossyni ( cum îi mai denumeşte, trimiţând la strămoşescul „moşneni”), popor hiperborean… ca să se ferească de urmările deseori nefaste ale proprietăţii; oamenii de aici îşi muncesc pământurile comune, apoi îşi împart roadele în mod egal”. Şi tot Pythagora, folosind spusele lui Homer, scrie în Legile morale… despre geţi: „Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margi ni, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer”.

Aprecierile lui Pythagora releva superioritatea, încă din antichitate, a principiului de a lucra pământul şi a împărţi roadele lui la cei care îl munceau, superior faţă de cel al romanilor, de exemplu, care-l lucrau cu sclavi sau cu popoarele cucerite, transformate în mână de lucru pentru învingători, toată producţia devenind a patricianului, guvernatorului provincii sau a împăratului care dispunea de distribuţia produselor. De aici şi evidenţa faptelor, strămoşii noştri dovedeau o superioritate a echităţii sociale în raport cu cel al romanilor.

Apreciere asemănătoare va fi şi cea de mai târziu a poetului Quintus Horatius Flacus (65-8 î. Hr.), care scrie: ‚Mai bine trăiesc asprii geţi (rigidi Getae) care îşi strâng laolaltă recolta de pe ogoarele neîmpărţite prin semne de hotar şi după ce l-au cultivat nu mai mult de un an alţii le iau locul, iar sclavul (pălmaşul) însărcinat cu muncile se bucură de o soartă egală”. În acest sens se vedea şi Ioan Micu în revista Magazin istoric nr. 3, martie 1985, Horatius despre profilul moral al strămoşilor noştri. Dar şi ce pune Horaţiu, despre pericolul dacic în secolul I î.Hr. (Ode): „Puţin a lipsit ca Roma sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (dacii n.n.) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

„Acolo (în Dacia), femeia a doua îngrijeşte cu multă bunătate copiii care nu mai au mamă. Acolo femeia, mândră de ea, este supusă bărbatului ei şi e cinstită. Cea mai mare zestre la aceste neamuri este cinstea pentru părinţii lor, respectul credincios al legăturii şi groaza de înşelăciune. Acolo necinstea casei este privită ca o crimă şi este plătită cu moartea”, scria Horaţiu în Odă despre moralitatea strămoşilor noştri (Cristofi P. Cerchez, Creştinismul în Dacia, Bucureşti,1029, amintit de A. Deac în Continuitatea autohtonilor…, p. 243). Calităţi despre care se subliniază şi într-o lucrare de la Sibiu (Die Geschichte von Siebenburgen, în Abend Unterhaltungen, 1784, p. 22) apărută cu ocazia revoluţiei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, unde citim: „Dacii ţineau la onoare şi fidelitate; diciplina şi cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea. Copiii îşi iubeau părinţii şi aceştia pe copii, îi ajutau pe prieteni, stându-le alături în toate împrejurările. Erau bucuroşi de oaspeţi, politicoşi şi generoşi şi se purtau cumsecade cu duşmanii învinşi”.

Despre însuşirile intelectuale, marele filosoz Heraclit Ponticul (357 î. Hr.) şi polygraful Platon (430 î.Hr.), Aristofan (434 î. Hr.) aminteau existenţa unui istoric hiperborean „foarte vechi, care a trăit cu un secol înaintea războiului troian, … get, cu numele de Abaris, de patrie hiperboreu, descendent dintr-o familie însemnată, fiu al regelui scit Seut, care “avea cunoştinţe de medicină practică şi a fost unul dintre civilizatorii patriei sale”, fiind atât de erudit încât „întrecea pe erudiţii de la Academie şi de la Lyceul Athenei.” Despre Abaris se ştie că a scris o lucrare intitulată Oracle în care a vorbit despre Sciţia (revista Columna lui Traian, p. 93, Bucureşti, 1973), apoi Theogonia şi alte lucrări „atingătoare de ţara sa”, cunoscute de mulţi autori antici. Himnariu (360 î. Hr.) spune că hiperboreul Abaris a venit în Grecia de la Istru (Histria – pe malul apusean al Mării Negre) şi Tanais ( la vărsarea Donului în Marea de Azov).

„Despre ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută” menţionează Strabon (58 î.Hr.- 21 î.Hr.) existenţa muntelui Cogaionon (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun), locul de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, Dacia Felix care în limbajul romanilor însemna „ţara minunată a hyperborenilor” (Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal, în Cartea întâlnirilor admirabile, p.280 de Dumitru Anton, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, cu „un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decât oricare alţi muritori, trăind asemenea cu zeii”(Hesiod, Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p, 112).

Strabon, despre Burebista scria în „Geografia”: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”.

Strabon (c. 64/63 î.Hr.- 23/26 d.Hr.) scriind despre daci şi geţi a păstrat şi câteva versuri din poemul scris de Menandru (342-293 î.Hr.), poet comic elen care tocmai despre geţi şi vorbeşte: „noi, tracii, cu toţi cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi, geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece femei, şi de multe ori ne căsătorim cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: „Sărmanul om! El nici n-a apucat să se însoare, nici n-a gustat încă amorul…”, scria despre Celibat Strabon, redând ceea ce scrisese şi cunoscuse despre geţi Menandru.

Întorcându-ne la calităţile intelectuale despre care vorbea şi Abaris, amintim şi ce afirma Platon (c. 497-347 î.Hr.) că hiperboreii aveau cunoştinţe vaste şi despre univers, că ei au fost cei dintâi locuitori care au considerat universul ca o sferă, în centrul căruia se află PĂMÂNTUL, iar după Diodor de Sicilia (c. 80- c.21 î.Hr.), regele Atlas al cărui stat se afla lângă Oceanos Potamos (Dunăre) avusese cunoştinţe exacte de astrologie şi că el a fost cel dintâi care a privit universul ca un glob, din care cauză, se zice, că întreg firmamentul de reazimă pe umerii lui Atlas, exact cum gândise şi Nicolae Densuşeanu, Dacia Preistorică, Ediţie facsimil, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002.

A gândi astfel strămoşii noştri îndepărtaţi, cu milenii înaintea unor Copernic sau Galilei despre univers, să recunoaştem, a fost o constatare care, pe drept, trebuie reţinută ca o constatare deosebită.

Însăşi arheologia, americanca Marija Gimbutas, referindu-se la harta Europei mileniului V î.Hr. afirma în prefaţa la cartea sa Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, ediţie în limba română: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 şi 3500 î. Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică şi creatoare de artă… Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechi europene,” o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob… a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii

Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mi mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii sau ridicarea caselor.

Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri „vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.

Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea î. Hr. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”

Referindu-se la identitatea dacică şi a românilor, cercetătoarea germană Barbara Reppert Lippitz, o autoritate în arheologie, referindu-se la brăţările de aur descoperite în 2001 în Munţii Şurianului, spunea la recentul colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti: „Voi românii aveţi o istorie de peste 6 mii de ani scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de-a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând-o şi mai evidentă şi mai strălucitoare.

De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate” (vezi şi Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, de dr. Barbara Deppert-Lippitz, în Dacia Magazin nr. 58, martie-aprilie 2009).

Elogios şi realist, visător cum spune mai sus cercetătoarea germană, sunt spusele în Enciclopedia engleză „The New Encyclopedia Britanica”, publicată la Londra încă din 1977 despre România şi cercetarea de la noi: „Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan…Centrul ambiant natural al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane…

Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia/ romană/ Dacia”, text extras din aceeaşi prefaţă la cartea scrisă de Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 1989.

Încă din anul 1936, istoricul francez Albert Armand, într-o lucrare apărută la Paris scria despre poporul român: “Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci… de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, bibliografie la cartea Adevărata obârşie a poporului român a lui Valeriu Popovici-Ursu, 20l2.

„La noi românii, spunea cu amărăciune prof. A. Deac, Alte teze privind începutul istoriei românilor, p. 213 din Cartea de căpătâi – Continuitatea autohtonilor…, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geto-dacilor de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”: „Era un popor brav, acela care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: ROMA. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”

Evoluţia urmelor de vieţuire a românilor în comparaţie cu cel al romanilor italici, cât şi al altor popoare europene de azi, se constată că, numai noi românii suntem un exemplu de autohtonitate, încă din vremuri imemorabile. Exemplul pe care l-a dat Decebal, luptând până la moarte ca să-şi apere pământul şi locuitorii este edificator nu numai istoricilor. „Geţii (dacii) pe care î-am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi datorită doctrinei pe care o deţin de la slăvitul lor Zamolxis. Convinşi că ei nu mor nicidecum, doar că îşi schimbă locul de şedere, ei sunt mai degrabă dispuşi să înfrunte moartea decât alţii călătoriile”, spunea Împăratul Traian, despre geto-daci în „De bello dacico” – carte pierdută din care s-au păstrat citate în alte lucrări.

„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scria Casius, despre Decebal în „Istoria Romana”.

Începând cu Diodor Siculul şi cu Florus, toţi cronicarii antici, au afirmat că „Getae inhaerent montibus” (Getica, p. 93), ceea ce înseamnă recunoaşterea că în luptele romanilor cu geto-dacii, românii aceştia erau „lipiţi de munte”, adică nu-i puteau desprinde din locul unde-şi apărau glia, traduce Valeriu Popovici-Ursu, p. 61 din cartea pe care o comentăm.

„De la Rin şi Alpi, la Marele Zid Chinezesc, domneşte indefinitul: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc , nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică”, acest pământ binecuvântat este locul de descălecare al hiperboreenilor, explică V. Lovinescu miracolul răspândirii lor în întreaga lume, păstrându-şi, adesea până şi graiul. „Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omu, numit de popor Osia Lumii şi Buricul pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus, de care vorbeau scriitorii antici”, explică profesorul Popovici, p. 64.

Să reamintim cele cel puţin 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate sau mai bine zis nefolosite oficial, cum spuneam, fie şi numai parţial, în Dacii la ei acasă (Editura PIM, Iaşi 2014):

1.Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit la Râmnicul Vâlcea, poreclit „Pescarul de la lacul Getic”, fiind datat de un milion de ani, ceea ce înseamnă că primele fiinţe umane au trăit pe teritoriul actual al ţării noastre, în Transilvania cum se recunoaşte sau în Ardeal cum scrie într-un document aflat în Biblioteca de la Viena, ceea ce face din spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic un teritoriu , într-adevăr, fabulos.

2. Tăbliţele de la Tărtăria sunt şi ele cu 1000 de ani mai vechi decât cele cu scrisul sumeriene.
3. Tăbliţele din Munţii Neamţului sunt tot cu 1000 de ani cel puţin mai vechi de cât cele ale civilizaţiei sumeriene.
4. Descoperirea din Munţii Bucegi din anul 2003 – 11 august – când cercetătorii americani împreună cu cei români au pătruns sub masiv şi au aflat sala proiecţiilor cu holograme arată că istoria adevărată a terrei păstrează la noi ceea ce se numeşte amfora cu aur monoatomic, care, folosită, duce la longevitatea visată, adică, spun oamenii de ştiinţă, o persoană poate trăi mai mulţi ani, mii de ani chiar, în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade prestabilite şi cu un anumit tratament.

5 Descoperirea din Munţii Şurianului, din anul 1990, – un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent altundeva pe planetă, căci pretutindeni aurul, după câte se ştie, se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale nu şi în formă pură desăvârşită ca la noi, ceea ce, se pare că dacii cunoşteau taina spirituală a aurului care este de fapt o lumină condensată.

6. cel mai vechi cuptor de pe această planetă, de topit metale, s-a găsit la Câmpeni şi a fost atestat ca având o vechime de aproximativ 6000 de ani î.e.n.

Din perioada Dridu, sec. VI e. n., mai întâi la Trestiana-Dolheşti, Iaşi, în 2006, apoi în vatra satului Bazga-Răducăneni, în vara 2014, au fost depistate şi conservate în sittu, de către dr. Vicu Merlan (vezi şi revista Lohanul-Huşi nr. 32, 2014, p.15), ceramică şi cuptoare, semne ale civilizaţiei medievale.

7. Sarmisegetusa, alt loc special, care conform celor de la BBC, s-ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc, numite „arhiva atlanţilor”.
8. Artefactul de sub Masivul Ceahlăul, conform lui Radu Cinamar, ar fi sinonim cu cel din Bucegi, ceea ce înseamnă că Dacia nu întâmplător a profitat romanilor.
9. Pădurea Baciu din Cluj-Napoca, altă minune, este considerată cea mai paranormală de pe planetă, considerată o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!
10. Civilizaţia străveche, mai veche cu o mie de ani decât cea sumeriană, la Cucuteni, România, este localizată. Prof. A. Deac, în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei româneşti, p. 47-49, citându-l pe P. Mackendrick şi dr. Linda Ellis, subliniază ceea ce scria în 1968 şi John Mandis de la Universitatea din Londra: „Culturile neolitice – 5500-2500 – Cucuteni şi Gumelniţa sunt poate cele mai bogate din Europa”.

În cartea „Pietrele dacilor vorbesc”, prof. univ. P- Mackendrick scrie: „Adevărata istorie a României începe în epoca neolitică… În Europa cultura neolitică a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la viaţă la jaf la o existenţă sedentară… Este momentul când omul începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica din România au acea neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întâlnim decât la produsele din bazinul Mării Egee (civilizaţii ulterioare celor din Carpaţi, grupările care au format poporul grec de mai târziu sunt plecate din nordul Dunării începând cu mil. II î.Hr., nota Popovici) cât despre „Gânditorul şi soţia sa”, profesorul remarca: „Statuetele lucrate în teracotă neagră, lucioasă n-au decât treisprezece centimetri înîlţime, dar sunt înzestrate cu o mare forţă expresivă. … lăsând la o parte realismul arhaic şi simplitatea liniei, demnă de invidia oricărui sculptor modern – un Henry Moor, de exemplu – descoperim o dimensiune spirituală neântâlnită în arta de până atunci şi rareori atinsă după aceea… Întreg ansamblul de produse al culturii Cucuteni atestă precizie, eleganţă şi bun simţ înnăscut al liniei şi volumelor, şi alegerea sigură a celor mai fericite proporţii, calităţi prin care aceşti pictori anonimi se dovedesc egali celor mai rafinaţi artişti din lumea veche, inclusiv al celor din Antica epocii arhaice”…

Iar despre Sanctuarele de la Căscioarele acelaşi P. MacKendrick nota: „Sanctuarele cu acoperişuri în două ape, împodobite cu ornamente (acretaria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani”.

La cele de mai sus, istoricul român A. Deac completează: „Mai trebuie, însă, să precizăm, că nu este vorba numai de rafinamentul arhitectonic, ci şi de înaltă măiestrie tehnică, concretizată în punerea în aplicarea unor complicate tehnologii de obţinere a unor coloranţi chimici şi de atingerea unor temperaturi înalte de ardere a ceramicii, cum au dovedit-o cercetările specialistei americane Linda Elis, dedicate special ceramicii neolitice din România”.

Susţineri la care, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă citând ceea ce menţionează savanta americană de la Universitatea Harvard, dr. Linda Ellis, în lucrarea sa The Cucuteni Tripolye Culture. A study in Tehnology and the Originis of Complex Societz, publicată la Oxford în anul 1984, remarcându-i valoarea şi autohtonitatea.

“Cultura Cucuteni, subliniază şi Romulus Vulcănescu (Ed. Academiei, 1987), cea mai străveche creaţie artistică din preistoria Europei, epoca neolitică, care excelează în ceramica viu colorată, polimorfă şi multifuncţională, care, oferă cele mai concludente documente etnoistorice despre arta coregrafică a predecesorilor românilor”, vezi şi Magazin istoric nr. 12 din 1984 .

Şi la simpozionul „Cultura Cucuteni în context european”, organizat între 24-28 septembrie 1984, la care au fost prezenţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea ei, Marija Gimbutas din Los Angeles, dr. Olaf Hockmann, Mainz, John Mandis din Londra s-a remarcat ceea ce ei au numit „tehnica avansată utilizată de oamenii cucuteni şi mai cu seamă, implicaţiile pe care această tehnică le-au avut, din punct de vedere economic şi social: creşterea producţiei materiale, o mare stabilitate demografică şi continuitate de locuitori”, vezi şi revista Noi Tracii nr. 93, 1982.

Consemnând continuitatea autohtonă, firească, semnificativă culturii Cucuteni, la Simpozionul Internaţional de Tracologie de la Palma de Mallorca, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa remarca: „prin săpăturile de la Cucuteni s-a completat periodizarea culturii neolitice, cu noi faze, iar prin cele de la Stoicani şi Folteşti s-au adus contribuţii privind îndeosebi perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului”.

Cum s-a mai arătat, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi afirma: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent”. „La 513 (î.e.n.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monah al Asiei, lui Darius al lui Histaspe”.

Şi sărind de la ceea ce spusese în 1924 în „Câteva consideraţii semnificative”…, p.571, în 1930, în „Coordonate etnografice…’, p.95, concluziona: „Departe de a fi un popor tânăr, început cu războiul dacic, neamul românesc îşi are originile sale cu mult în trecut. Faţă de toţi vecinii, el e singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva, decât pe pământul unde trăieşte azi. Aşadar, românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi după cum era firesc pentru un popor atât de vechi, el dezvolta o civilizaţie şi o cultură într-adevăr remarcabile”.

Şi conchidea, tot acolo: „…E nevoie deci, pornind de la premize noi, să revizuim concepţia despre poporul român”. Întocmai cum făceau savanţii Louis Halphen şi philippe Sagnac în L-histoire primitive des peuples Balkaniques, Getica, p. 118, unde citim: „locul pe care l-au ocupat în istorie grupul de popoare în care această carte vă expune menirea lor, nu se măsoară cu spaţiul ocupat de ei pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere trainice, bazele unor edificii pe care noi astăzi le-am moştenit”.

Dezvăluind noi dimensiuni ale vechimii şi continuităţii civilizaţiei româneşti, englezul E.C. Davies, în „Enciclopedia Peoples of alt nations”, scria şi el în 1922-23, dar şi în „Noi Tracii” nr.9, 1975: „Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-dunărean, cunoscut astăzi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră”.

Mai tranşant şi la obiect, ni se pare Florence Farmbrough care în People of all nations, tipărită în 1922-23,şi Noi Tracii nr. 1, 1975, precizează: „În timp ce strămoşii noştri bretoni alergau sălbateci prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile vopsite cu glod, cu mintea pradă celor mai degradante superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, bunăstare şi chiar luxul unei comunităţi culte şi organizate”. Iar germanul Carl Schuchardt şi francezul E. Pittard considerau „cultura Cucuteni ca fiind unică în Europa acelei vremi”, amândoi atribuiau această cultură populaţiei autohtone, care, apreciau ei, „mai târziu a primit de la istoricii antici numele de daci şi geţi”.

11. Izvorul Muntelui – Lacul de acumulare de la Bicaz – este o altă minune a românilor, locuitori ai Daciei, demnă de cunoscut dar despre care nu se prea vorbeşte uitându-se că ea, ca şi altele despre care voi aminti doar în trecere, este operă autohtonă, cum nu s-au mai înfăptuit în ultimii 25 de ani nici cu gândul.

Este vorba despre cel mai mare lac artificial amenajat pe râurile interioare din ţara noastră, Lacul Izvorul Muntelui (Lacul Bicaz) de pe râul Bistriţa, „născut” în anul 1960 în spatele barajului înalt de 127 m. şi lung de 435m.

Proiect ISPE – ICSE Bucureşti.

Constructor: TCH Bucureşti.

Beneficiar: Ministerul Industriei Grele, perioadă de execuţie: 1950.1960.

Caracteristici tehnice:

Baraj de greutate

Înălţime maximă 127 m.

Grosime la bază 119 m.

Lungime coronament 435 m.

Nivel normal de retenţie 513

Volum de apă 1230 mii m.c.

Nordelectrica S.A.

Sucursala Hidrocentrale Bistriţa

Mai, 2003.

Pe Bistriţa mai sunt 12 lacuri de acumulare în aval de Lacul Izvorul Muntelui pe o distanţă de 140 de Km. (36,5 km. de conducte de deviaţie şi 12 centrale electrice totalizând o putere instalată de 244 M.W.).

Pentru sistemul hidroenergetic românesc, BICAZUL este LEGENDĂ.

Ideea construcţiei hidroenergetice de pe Bistriţa a prins contur încă din 1908 când Dimitrie Leonida susţinea lucrarea sa la Şcoala Politehnică din Chartottenburg. În 1950 visul îşi începea materializarea, iar în anul 1960 primul hidroagregat produce energie electrică.

Puţini sunt cei care ştiu că barajul nu este monobloc:

– este format din 30 de ploturi separaţi prin rosturi etanşate amonte cu pene de beton armat şi tole de cupru;

– corpul acestuia este străbătut de kilometri de galerii, puţuri de aerisire, nişe de vizitare;

– încăperi speciale amenajate adăpostesc instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică şi comportare a fiecărui element.

Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui s-a „născut” oficial la 1 iulie 1960, în prezenţa lui Dimitrie Leonida, odată cu închiderea ultimei porţi a barajului.

Din portul amenajat în vecinătatea barajului.

• se pot face croaziere cu vaporul pe lac;
• se pot închiria bărci, hidro-biciclete;
• pentru turişti posibilitatea cazării fie la motel, fie la căsuţe.

Lungimea medie a lacului este de 35 km. , iar lăţimea lui între 200 şi 2000 m., volumul maxim fiind de 1250 milioane m.c. şi alimentează hidrocentrala Bicaz-Stejarul.

La nivelul maxim de umplere, acesta se întinde pe o direcţie generală – nord-vest-sud-est, cu numeroase arii de extindere laterală, mai accentuată fiind cea de pe râul Bistricioara, pe circa 3 km.

Fauna lacului este alcătuită din: mreană, clean, lostriţă, scobar, maioagă, baluşcă, păstrăv indigen, păstrăv de lac şi păstrăv curabeu, oblet, porcuşor, plătică.

Aici este amenajată şi o crescătorie de păstrăvi (poteci).

În anul 1993 celebrul J. Y. Cousteau, însoţit de o parte din echipa sa, s-a aflat pentru câteva zile la Staţiunea de Cercetări Biologice Poteci-Bicaz a Universităţii Al. I. Cuza, unde a efectuat câteva scufundări în Lacul Bicaz ş singurul loc din Moldova unde se efectuează scufundări, provocatori fiind Ionel Miron şi Constantin Mihai.

Pe cuprinsul bazinului hidrografic al lacului (4035 Km. p.) se realizează o înălţime medie a reliefului de circa 1100m.

Diferenţa maximă de altitudine este de aproximativ 1800 m. (între Vârful Ineu, 2280m. şi cota fundului lacului la baraj de 425 m.).

Aceasta determină o etajare climatică ce are repercursiuni importante în regimul hidrologic al lacului.

Perimetrul mediu al lacului este de aproximativ 71 km.

Pentru realizarea construcţiei au trebuit strămutate aproximativ 20 de sate. Două dintre acestea, Răpciuniţa şi Cârnu, au dispărut în totalitate. Au fost strămutaţi peste 18.000 de locuitori din aproape 2300 de gospodării.

Bicazul a fost o provocare pentru inginerii români, constructorii şi energeticienii. Pentru sistemul hidroenergetic românesc, BICAZUL este piatra de temelie. Este şantierul despre care vechii hidroenergeticieni vorbesc cu pioşenie, cu admiraţie, cu mândrie, pentru că Istoria lucrărilor hidroenegetice şi energetice din ROMÂNIA se împarte în două epoci: înainte şi după Bicaz.

Recorduri:

-cel mai mare lac artificial amenajat pe râurile interioare din ţara noastră;

– Barajul Izvorul Muntelui, având înălţimea de 127 m. este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I, şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din România;

-Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa, în anul 1961 era al 4-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.

Lacul Bicaz, Izvorul Muntelui, deţine şi astăzi supremaţia în domeniu: cel mai mare lac interior din România.

Adăugând Barajului de la Bicaz alte lucrări precum Barajul Vidraru cu Transfăgărăşanul, Barajul de la Porţile de Fier, lucrările de la Bumbeşti-Livezeni, cele de la Metrou sau de la clădirea Parlamentului României – pe care un Petre Roman voia s-o dinamiteze pentru că fusese construită în perioada de activitate a tatălui său, cum a făcut cu Industria şi agricultura României pe care , ca prim-ministru, le-a prăbuşit în întregime, toate acestea raportate, la perioada ultimilor 25 de ani când, în timpul guvernelor post-decembriste, s-au turnat doar câţiva kilometri de autostradă, mereu reluate cu noi reparaţii sau în întregime închise iarna din lipsa parazăpezilor şi a protecţiei zonale forestiere, socotim cât de mult au furat urmaşii lui N. Ceauşescu, colaboratorii apropiaţi ai lui Ion Iliescu care a distrus România, făcându-ne să ne întoarce mai în toate începând de la 1866!…

Citind scrisoarea lui Cuza către Napoleon al III-lea, scrisă la 21 octombrie 1865 din Bucureşti, când adversarii politici, mulţi dintre prietenii lui de cu 5-6 ani în urmă, urmăreau detronarea lui, scriam unei prietene de condei, “Scrisoarea lui Cuza îmi reaminteşte un titlu a unui articol al meu – „Atunci, ca şi acum” – dar şi de o întrebare prezentă. Scriam, undeva mai zilele trecute despre nişte mari, totuşi, în România unor ani, în înfăptuiri – Lacul şi Hidrocentrala Bicaz, Porţile de Fier, Transfăgărăşanul, Palatul Parlamentului, Canalul Dunărea Marea-Neagră – şi acum citindu-l pe Cuza şi ce a înfăptuit el în 6 ani, nu e cazul să ne întrebăm iarăşi, cum am făcut şi eu ieri, Ce au făcut ai noştri din şi în România, nu în ultimii 6, ci în 25 de ani?”, la care, Doamna, propt, îmi răspundea ceea ce ştie toată România: „Ai noştri până acum, au dărâmat şi au furat tot ce s-a făcut bun înaintea lor”. Păcat, ar trebui puşi nu numai la închisoare, ci să aducă la visteria statului ceea ce nu justifică legal!

Canalul Dunăre-Marea Neagră este pe locul trei în lume în topul celor mai lungi căi de navigaţie create de mâna omului (după Canalul Suez şi Canalul Panama). Pentru construcţia sa au fost excavaţi 294 milioane m3 la canalul principal şi alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 milioane decât la Canalul Panama). Construirea canalului a necesitat o investiţie de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiţiei de peste 600 de ani…

Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafaţă din lume, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea, cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m.p., se află pe locul 2 în lume la capitolul Clădiri administrative – după clădirea Pentagonului, şi din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 metri cubi ai săi – pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral din Florida şi după Piramida lui Quetzaleatl din Mexic.

Strada Sforii din Braşov este cea de-a treia cea mai îngustă stradă din Europ (după Spreuenhofstrafle din Germania şi Parliament Street din Englad Angia). Strada are 83 metri lungime iar lăţimea este cuprinsă între 1.11m. şi 1,35 m.

Cel mai vârstnic atlet din lume care a câştigat o probă de maraton este românca Constantina Diţă care a câştigat proba în 2008 la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing la vârsta de 38 de ani.

Statuia Cristos Mântuitorul (Cristo Rodenter) din Rio de Janeiro, Brazilia, statuie considerată una din minunile lumii moderne are chipul sculptat de românul gălăţean Gheorghe Leonida (1892/3 – 1942).

Cel mai scump ziar din lume s-a dovedit a fi ziarul românesc Zimbrulu şi Vulturulu, gazetă bisăptămânală politică şi literară şi primul ziar de orientare unionistă, apărut pe 3 iulie 1850 la Iaşi, un exemplar al lui din 1858, expediat către un destinatar din Galaţi, a fost achiziţionat în anul 2007 de către colecţionarul londonez Joseph Hackmey pentru suma de 1.115.000 USD (830.000 euro).

Valoarea ridicată a exemplarului este dată şi de faptul că acesta are aplicate pe prima pagină 8 timbre din cea de a doua emisiune Cap de bour- unele dintre cele mai scumpe timbre din lume.