ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Corneliu FILIP
Selecție de texte din volumul ,,Decembrie 1989 la Botoşani – Rememorări”

1989- în pragul revoltei

,,Mistificări, falsuri în acte publice” la „Centenarul Eminescu”

[…]

Anul 1989 a fost mai tensionat ca niciodată, plin de speranţe şi deziluzii.

În primăvară, după ce Ceauşescu a vorbit despre achitarea tuturor datoriilor externe, cred că fiecare dintre noi, mai optimişti, am sperat că se vor umple din nou galantarele şi cartelele pentru alimente vor dispărea ca un vis urât. Dar nu s-a întâmplat nimic. Lumea fremăta, se „restructura” în jurul nostru, doar la noi se „dezbăteau”, la toate nivelele „documentele” pentru Congresul al XIV-lea, iar toate rezoluţiile „votate entuziast” la finalul lor, prevedeau realegerea tovarăşului. A câta oară?

Dacă la începuturi, adică după 1968, când atitudinea curajoasă a României de a condamna din start intervenţia celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia pentru a înăbuşi acea deschidere, „socialism cu faţă umană” sau „Primăvara de la Praga”, Ceauşescu a strâns în jurul său pe marea majoritate a românilor, chiar şi pe cei care până atunci erau anticomunişti (ex: cazurile scriitorilor Nicolae Breban sau Paul Goma). Dar acum schimbările, numite la Kremlin, perestroika şi glasnosti, veneau de data aceasta chiar de la cei care deciseseră zdrobirea cursului politic iniţiat în Cehoslovacia.

Mai toţi căutau informaţii, nu în mass-media noastră oficială, care avea un singur ton, arhicunoscut, ci ascultam, mai seară de seară, posturile de radio străine, în special Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aveam mai toţi antene, care de care mai ingenioase, prin care captam emisiunile posturilor TV de la vecinii noştri. Ţin minte ce surpriză a fost în noaptea de Paşti 1988, când la televiziunea sovietică a apărut o secvenţă în direct, pe la miezul nopţii, dintr-o Catedrală celebră din Moscova în care l-am văzut pe Gorbaciov cu soţia!

Fiind corespondent al Radiodifuziunii Române în judeţul Botoşani, eram în contacte directe cu cei care se aflau la conducerea municipiului şi judeţului. Botoşanii deveniseră un fel de loc de „penitenţă” pentru unii demnitari de la centru trimişi la „un capăt de ţară”. Sau, după alţii, unde „se atârnă harta în cui!”

Nu vreau să-i fac „victime” sau să-i disculp în vreun fel, dar însuşi primul secretar, Iulian Ploştinaru, a ajuns la Botoşani tocmai din celălat capăt de ţară, din Mehedinţi. Avea într-adevăr un limbaj dur, de vechil, dar nu ţin minte să fi trimis după gratii pe vreunul din cei abonaţi la vorbele sale atât de dure (ex: ai capul cât damigeana şi mintea cât dopul!)

În fapt, mai toţi prim-secretarii, după ce în 1968 – Botoşanii a redevenit reşedinţă de judeţ, au fost trimişi din sudul ţării: Gh.Ghinea de la Galaţi (dar cu soţia de la Păltiniş-Darabani), Petre Duminică din Argeş, Haralambie Alexa a fost un fel de excepţie, în sensul că era născut în judeţ, dar s-a afirmat în Capitală, de unde ne-a fost numit. S-a spus că era născut în comuna Lunca din judeţ. Deci era de-al nostru! După 1990 am aflat întâmplător, când mi s-a arătat la arhiva de stare civilă a primăriilor fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi, că într-adevăr Alexa Haralambie era născut în satul Lunca, dar nu din judeţul Botoşani, ci satul Lunca, plasa Herţa, fostul judeţ Dorohoi, în prezent în raionul Herţa, regiunea Cernăuţi – Ucraina.

Nu ştiu cum a reuşit fostul Prim să treacă această, să-i spunem mistificare, dar ştiu că în acei ani, au avut „probleme de dosar” acei care erau născuţi în localităţi care trecuseră în Uniunea Sovietică. Ţin bine minte cazul distinsului arhivist Ştefan Cervatiuc, care nu a fost promovat ca director al Arhivelor pe motiv că era originar de peste Prut!?

Era atunci aşa zisa politică a rotirii cadrelor de conducere. Circula şi bancul-povaţă: să tot scuturi sacul ca şoarecii să nu aibă timp să-l roadă! Cu alte cuvinte să nu-şi prindă rădăcini şi să intre în relaţii prea strânse cu localnicii, cu găştile lor.

Ploştinaru a venit cu o întreagă garnitură de „sudişti”, de „olteni”, deşi el era din Mehedinţi, adică din apropiere. Ca secretar pe probleme de agricultură a venit Georgescu, un fost cercetător în domeniu, dar care probabil era pentru prima dată în această parte de ţară. Şi el încerca să tune şi fulgere, dar nu reuşea să ajungă la performanţele lui Ploştinaru. Norocul acestuia că a fost „rotit” la timp. La sfârşitul lui iunie 1989 botoşănenii au aflat de la radio şi în ziua următoare din „Scânteia” şi „Clopotul” local, că Iulian Ploştinaru a fost schimbat din funcţie „primind noi însărcinări”.

Fostul, la începutul ascensiunii sale, prin anii ’50, lăcătuş mecanic, Ploştinaru a avut noroc, că dacă mai era la Botoşani pe 22 decembrie 1989, ar fi fost, poate, linşat de mulţime. Oricum, la începutul lui 1990, un grup de botoşăneni, majoritatea constructori, au plecat în căutarea sa şi l-au dat în judecată. Ce s-a mai întâmplat după, nu mai cunosc?

Doi dintre adjuncţii lui Ploştinaru, preluaţi de succesoarea lui, Elena Nae, au rămas pentru loalnici cu percepţii diferite în timp. Mă refer la Constantin Boştină, care a venit în 1986 ca secretar cu probleme economice. Se considera atunci că era un fel de exil, că nu l-ar fi plăcut Tovarăşa, deşi a fost din facultate, la A.S., preşedinte al Uniunii Studenţilor Comunişti (1973-1975), apoi preşedinte al Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor (până în 1980, când a fost înlocuit cu nora lui, Tovarăşa Poliana Cristescu, preferată de ea, dar nu şi de fiul Nicu). A urmat alţi 6 ani ca adjunct de ministru, iar în 1986 a ajuns la Botoşani.

A impresionat prin stilul său manierat, ţinuta impecabilă, în contrast cu cea a lui Ploştinaru. Ca şi ceilalţi nou veniţi, deşi au primit apartamente confortabile, şi-au lăsat familiile în Capitală. Nu ştiau încotro vor mai fi rotiţi?! Era dintre cei tineri şi doxaţi, cum se spunea, cu doctorat în probleme de comerţ exterior.

L-am întâlnit în ziua, în noaptea care a schimbat atâtea destine: 22 decembrie 1989. Era printre cei care se agitau pe culoare şi sala mare a Palatului Administrativ, atunci sediu al judeţenei de partid. S-a pus la dispoziţia revoluţionarilor şi nu am văzut pe nimeni să-l conteste, inclusiv conducători de întreprinderi, alţi ingineri. În fapt, toţi cei care au fost găsiţi la prânz în sediu, au devenit „ostatici ai valului”, ai celor care au intrat, fără ca cineva să li se opună.

Deşi avusese atâtea funcţii politice, se considera, o spunea atunci, că a fost ostracizat de tovarăşa. Era şi el un fel de dizident, cum au apărut atunci, dar în special, imediat după. Să-i spunem că a fost un „tehnocrat”, un specialist în probleme economice şi organizatorice. Şi totuşi, a rămas şi după 1990. Ţin minte că imediat după Anul Nou a fost chemat la Bucureşti, cu propunerea să facă parte din noul Guvern condus de Petre Roman, la Ministerul Economiei. Am fost solicitat de redactorul şef al ziarului local „Clopotul”, (devenit subit „Clopotul poporului”, chiar în noaptea de 22 spre 23 decembrie), adică Gheorghe Jaucă, să redactez un material despre activitatea la Botoşani a lui Boştină. N-a mai mai fost cazul pentru că la Bucureşti, în „România Liberă”, jurnalistul-dizident Petre Mihai Băcanu, a lansat seria de articole-interogatoriu: Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?

Oricum, Constantin Boştină a plecat acasă la Bucureşti. Nu pe post de ministru, ci s-a lansat ca economist, om de afaceri, membru fondator al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, în Consiliul de Administraţie al Bursei Române de mărfuri, iar mai nou, director general al revistei „Economistul”.

Unii botoşăneni, peste mai bine de un an şi-au amintit de el, chiar ar fi vrut să-l invite oficial la inaugurarea liniilor de tramvai din municipiu, care s-au realizat la iniţiativa sa, oraşul fiind printre puţinele din ţară care au introdus în circulaţie „bătrânul tramvai”, mai economic şi nepoluant.

Au trecut de atunci aproape trei decenii şi a rămas doar pe unele planşete legarea celor două linii prin strada N.Iorga, ca să se formeze astfel un inel menit să lege principalele cartiere cu Gara şi ce a mai rămas funcţional din zona industrială?!

Alt lider, secretar cu probleme de propagandă a fost Lazăr Băciucu. A venit tot în 1986. Nu era un post prea comod, într-o perioadă în care propaganda legată de cuvântul, ideologia partidului şi gândirea „genială a iubitului conducător şi al savantei sale tovarăşe de luptă şi de viaţă” erau prioritare. Totul trebuia să fie vegheat, ţinut sub control. Iar cei care „vorbeau în front”, „dizidenţii”, trebuiau izolaţi. Atunci nu au fost mulţi cei care s-au manifestat deschis. Nu mă refer la cei care spuneau bancuri, multe savuroase, ascultau posturi străine şi făceau comentarii în şoaptă. Ce-i drept, după acel 22 decembrie 1989 – un fel de piatră de hotar în istoria României, dar şi în destinele unora dintre noi, au apărut, ca ciupercile, tot felul de aşa zişi „dizidenţi”, care au suferit! Dar, marea majoritate ce-au făcut? S-au descurcat, au supravieţuit, căci, să nu uităm, cum a făcut propaganda post decembristă, că s-a trăit în socialism dar în beznă şi frig, cu galantare goale, cozi interminabile. Au fost, e drept, în special în ultimii ani ai dictaturii soţilor Ceauşescu, dar uităm accesul la studii, calificări, concediile la munte şi Mare, apartamentele, locurile de muncă garantate…
[…]
Deşi „inchizitorul Băciucu” i-a făcut mult rău atunci, Profesorul Curcă nu a fost un om răzbunător când a ajuns el în fruntea Judeţului ca om de decizie. S-a indignat când l-a văzut peste câşiva ani la Ipoteşti, la Memorialul „M.Eminescu”, la braţ cu, atunci ministru al culturii, actorul Ion Caramitru.

Dar să nu uităm că Memorialul la dimensiunile de astăzi, are şi meritul lui Lazăr Băciucu. (Am aflat că a murit la Bucureşti în 2010)

În 1989 s-a marcat centenarul „trecerii în Eternitate a Poetului Nostru Naţional”. Dacă pe plan Central, la Bucureşti, fiind pe prim plan Congresul, nu i s-a acordat atenţia pe care cu toţii o aşteptam, la Botoşani şi Ipoteşti, a fost cinstit cum se cuvine, chiar fără prezenţa unor ştabi de la C.C. În schimb, au venit în premieră, oaspeţi dragi de peste Prut: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, au concertat pe scena teatrului „Mihai Eminescu” soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Ion Suruceanu şi alţii. Noi le-am luat-o înaintea celor de la Bucureşti.

Teatrul „M.Eminescu” intrase în relaţii cu teatrul „Luceafărul” din Chişinău. Au fost spectacole concert în premieră în România, nu în Capitală, ci la Botoşani, datorită unor „nomenclaturişti” de atunci: Lazăr Băciucu, Gh.Jaucă, Ion Ilie, Lucia Olaru Nenati.

Înainte de Centenar s-a decis mărirea spaţiului Memorialului, s-a construit Muzeul nou, cu spaţii de cazare (30 de locuri). În acte, cu complicitatea şefilor de la judeţ, s-a scris că e vorba de un spaţiu al cooperaţiei meşteşugăreşti cu locuinţe pentru specialişti!! Iar la Botoşani, pentru cazarea oaspeţilor s-a ridicat acel spaţiu nou hotelier spre strada Unirii, dar care în documentaţie figura drept bloc de locuinţe. Pentru astfel de destinaţii erau ordine clare să nu se dea aprobări. Cu astfel de „mistificări, falsuri în acte publice”, s-au realizat acele investiţii cu care ne mândrim.

Dar, nu pot încheia aceste mărturisiri despre acei ani şi nomenclaturişti, fără a aminti despre „dosarul de la Tribunal” al Profesorului.

Fireşte că după 22 decembrie el a fost deschis şi arătat. Până atunci nu cred că era cineva dispus, avea curajul să-l pună pe rol?! Dar, când a fost „desecretizat”, (ca să folosesc o expresie acum la modă, iniţial pe el era ca un fel de fitil cu bombă, pericol de explozie, să-l deschizi!?) a apărut o surpriză. Mi-a spus-o chiar Profesorul: lipsea o semnătură, cea a inspectorului general Mihai Matei, cel care timp de peste două decenii a fost la conducerea învăţământului botoşănean, cu mult tact. Se va pensiona, va conduce un timp Organizaţia de Cruce Roşie şi va publica mai multe volume de călătorii.

[…]