Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

3/15 aprilie 1866! Demonstraţia separatiştilor moldoveni de la Iaşi. De ce au fost înfrânţi antiunioniştii!

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

3/15 aprilie 1866! Demonstraţia separatiştilor moldoveni de la Iaşi. De ce au fost înfrânţi antiunioniştii!

Primit pentru publicare: 24 Ian. 2019
Autor: Dr. Ionuţ ŢENE, membru UZR, Cluj – Napoca
Publicat: 24 Ian. 2019
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 

E mai puţin cunoscută şi cercetată demonstraţia separatiştilor moldoveni din 3/15 aprilie 1866, deoarece istoricii români au evitat să facă o analiză serioasă a cauzelor care au dus la aceasta şi a complicaţiilor geopolitice internaţionale. Întotdeauna au existat perioade istorice complicate care nu au impus o propensiune obiectivă şi dezbărată de idologie în analiza separatismului moldovean de la mijlocul secolului XIX. Au scris despre demonstraţia de la Iaşi, AD Xenopol şi Nicolae Iorga, dar nu au intrat în analiza cauzelor adânci ale ideilor separatiste din Moldova. În epoca comunistă istorici ca Leonid Boicu şi Dan Berindei au atins în treacăt subiectul doar ca subsidiar la tema premiselor unirii Principatelor Române de la 1859. Au mai apărut colateral într-o carte biografică informaţii despre mişcarea separatistă de la Iaşi de la 1866 în Moldova sovietică: „G.C.Nicolescu – Viața lui Vasile Alecsandri”, Editura Hyperion, Chișinău, RSS Moldovenească, 1990. Istoriografia pe acest subiect este foarte subţire. Abia după anul 2000 un istoric suceavean Gheorghe Gabriel Cărăbuş a publicat o carte dedicată acestei teme stringente: „Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (1856 – 1866), studiu amplu şi exhaustiv tipărit la Editura Universitas XXI de la Iaşi în 2009. Cartea parcurge întreaga bibliografie dedicată premiselor unirii Principatelor Române, epoca internă a războiului Crimeii, perioada caimacanilor antiunionişti Teodor Balş şi Nicolae Conachi Vogoride, organizarea Adunărilor Ad Hoc, conferinţa de pace de la Paris din 1856 cu şedinţele prelungite din 1857, precum şi contextul geopolitic delicat al unirii Moldovei şi Ţării Româneşti, în lupta pentru supremaţie a marilor puteri. Rusia ca urmare a înfrângerii în războiul Crimeii a adoptat o politică ciudată pentru percepţia marii majorităţi a românilor: a devenit un actor pe scena politică internaţională care a susţinut cu fervoare şi obstinaţie unirea Principatelor Române sub un principe străin. În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii privind situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii. Prusia s-a poziţionat neutru, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare. În timpul războiului Crimeii Austria a ocupat Principatele Române cu sprijinul Turciei şi făcând cu perfidie jocul acesteia antiunionist. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc. În acest context, sub baioneta austriacă şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti au condus de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie austriece. Viena dorea de fapt anexarea Principatelor. Austria a ocupat Ţările Române între 1853 – 1857 impunând domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, unelte plătie ale Vienei la Iaşi care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii. Paradoxal, dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, unirea Principatelor nu s-ar fi realizat atunci. La Iaşi au fost anulate alegerile falsificate pentru Adunarea ad-hoc, care milita împotriva unirii. Mişcarea separatistă moldoveană s-a făcut cu banii şi influenţa consulilor şi agenţilor austrieci răspândiţi în Principat. Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, un grec căsătorit cu o română unionistă, Cocuţa, care îl ameninţa cu divorţul, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor. Mai mult, presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi. Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati era portavocea separatiştilor moldoveni, care se identificau ideologic cu ocupantul austriac şi care exprima clasa socială a marii boierimi moldovene speriate de reformele agrare şi sociale promise de paşoptiştii unionişti. Mişcarea separatistă din Moldova era „subţire” şi reprezenta doar câţiva boieri ambiţioşi, care doreau să urce pe tronul Moldove, iar unirea cu un principe străin le-ar fi îndepărtat visul de realitate. La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători legaţi ombilical de căimăcăniile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi. La aceasta s-a adăugat şi doi intelectuali destul de cunoscuţi în epocă N. Iastrati şi Gheorghe Asachi, care iniţial pactizaseră cu unioniştii, dar din motive personale egoiste, dorinţă de căpătuire în dregătorii înalte la propunerea caimacanilor antiunionişti, au trecut de partea antiunioniştilor. La aceasta s-a adăugat şi stipendiile financiare însemnate ale Austriei. Publicaţia „Nepărtinitorul” a devenit ziarul separatiştilor, condus de N. Istrati, care a publicat şi broşura antiunionistă „Despre cvestia dzilei” cu oarecare circulaţie şi popularitate în zonă. Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un patriotism local curat, o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav.Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului. Cei mai mari afacerişti din Iaşi se temeau de repercursiuni economice în favoarea Munteniei datorită unirii.

Trebuie să recunoaştem că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea în ţară. Se ajunsese să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii, în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. Câţiva miniştrii au fost schimbaţi la presiunea Franţei şi Rusiei. Nici mişcarea unionistă nu stătea cu mâinile în sân, atrăgându-şi aliată pe soţia lui Vogoride, care printr-o vară a furat corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris. Presa a pus vina pe o amantă a lui Vogoride, în realitate furtul a fost făcut la instigarea soţiei Cocuţa. Din corespondenţă reieşea plăţile făcute de Viena către guvernarea Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi Angliei împotriva unirii. Scandalul a fost imens în presa vremii şi conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi. Unioniştii au avut în adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritatea covârşitoarea în favoarea mişcăriii unioniste. Nu s-a impus principele străin pentru că această idee a fost sabotată de Austria care se temea de prestigiul unui principat vecin cu rege străin de succes, ce putea adeveni un magnet pentru românii din Ardeal. Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită. Unirea a fost recunoscută de marile puteri doar pe timpul domniei lui Cuza. Aşa că lovitura de stat din 11 februarie 1866 s-a dat de „monstruoasa coaliţie” liberalo-conservatoare doar pentru a implementa prevederile conferinţei de pace de la Paris din 1856, adică unire deplină sub principe străin.

În acest context geopolitic delicat a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Complotiştii conduşi de Ion C. Brătianu trebuia să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin. Acesta refuzat, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”, moldovenii erau integraţi în România mică. Unirea nu se mai putea desface că aşa dorea Moscova sau Anglia. În primul rând mişcarea slăbise din punct de vedere intelectual: ideologul N. Istrati murise de supărare în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi boieri mari reacţionari nemulţumiţi şi de reforma agrară a lui Cuza de la 1864, care acum se numeau conservatori. Alături de separatişi s-au aciuat şi burghezi din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti. Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,care s-au supărat pe domnii de la Bucureşti că au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl joacă acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei. Dacă înainte de 1859 a fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu devin separatişti pe motivul des invocat că un principe străin de religie catolică va leza biserica şi majoritatea ortodoxă. Ca de obicei mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgii ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Sprijiniţi de Rusia familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, a revenit cu pompă la Iaşi după lovitzura de stat de la 11 februarie 1866. Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul consulatului rus din localitate. Poarta Otomană a cerut ca putere suzerană trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza. Rusia şi Turcia au cerut la Paris doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti. Cutia Pandorei fusese deschisă. Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare. Austria întoarce foia şi devine mai conciliantă cerând menţinerea unirii. Totuşi Rusia precaută susţine separatismul pentru că aşa vrea „poporul moldovean”. Safvet Efendi se opune la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi îi jigneşte pe moldoveni pentru că au „o aplicare firească spre uneltiri şi găseşte plăcerere în gâlcevile politice”. Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre pucişti Lascăr Catargiu era moldovean şi respectat în provincie.El a impus tineri funcţionari unionişti în dregătorii. Mavrogheni şi Grigore Sturdza, care mai candidase la domnie împotriva lui Cuza, visau să ajungă pe tron. S-a mers pe ideea că muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul căzuse în umbră administrativ şi economic faţă de Bucureşti. Pe 25 februarie consulul rus Oubril dă un comunicat în care afirmă că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”. Consulul rus şi agenţii săi încep să arunce cu banii Petersburgului către mişcarea separatistă. Bucureştiul vedea separatismul ieşean ca „instigaţiune muscălească”. E trimis la Iaşi un comisar special, cu puteri depline, D. Cozadini, care să introducă ordinea. Se trimite şi un regiment muntean în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi e numit un muntean Ştefan Golescu, fratele locotenentului domensc. Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului. Enervaţi separatiştii moldoveni redactează o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, guvernul de la Bucureşti luând măsuri aspre împotrivă. Consulul prusac Goering şi-a dat seama că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”. Şi turcii puneau gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi. Separatiştii se opun alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa. La întrunirile din casa lui Vasile Pogor şi la Universitate separatiştii Nicolae Rosetti Roznoveanu şi Teodor Boldur Lăţescu au adoptat în discuţiile cu Al. Golescu şi Al. Lahovari părerile guvernului privind principe străin. Apoi separatiştii fac agitaţii şi manifestaţii, gradual intimidând reprezentanţii guvernului. Se recurge la provocări şi se organizează un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi „domn străin sau ruperea de Muntenia”. Lascăr Catargiu şi trimişii Bucureştiului sunt atraşi într-o cursă la Clubul Naţional din Iaşi în seara zilei de 30 martie 1866, în aula Universităţii, sub prezidiul lui Vasile Pogor. La ordin separatiştii au strigat: „Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!” Oamenii lui Roznoveanu l–au dat afară din sală cu o zi înainte pe unionistul N. Ionescu. Separatiştii îl aleg pe N. Rosetti Roznoveanu ca preşedintele direcţiei care trebuia să supravegheze alegerile. Roznoveanu declară şi colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatişti, înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme de la un depozit clandestin aflat la Sculeni. Guvernul organizează o altă adunare de unionişti la primărie şi se alege un comitet de alegeri controlat de Bucureşti în frunte cu Vasile Pogor şi Titu Maiorescu. Locotenenţa Domnească anunţă că Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi organizază plebiscitul de alegere de către popor. Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân, ca să piardă şi trec la acţiune. Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”. Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi: „Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…” Parcă discursul acesta a revenit în zilele noastre cu mişcarea autonomistă ardeleană, tot sub oblăduire străină?

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescu ţine o cuvântare împotriva unirii. Se observă steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor. În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu. Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile. Biserica era pentru separare de teama unui prinţ catolic pe tronul de la Bucureşti. Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”. Un batalion bine instruit de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început nu se face uz de armă. Apoi, se trage în aer. După îmbulzela cu soldaţii se trage în plin. Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu că au fost circa 5000 de protestatari. Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei. Unioniştii susţin că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi şi lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi, boieri şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară. Se dă ordin de foc în plin. Mitropolitul cade printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă muntenească în piept. Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”. Locotenenţii domneşti se sperie şi-l cheamă pe mitropolit la negocieri sub protecţie ca să nu fie împuşcat. Acesta le spune verde în faţă demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”. Trebuie explicată şi aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”. Manifestanţii au devenit furioşi. S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi. Conform cifrelor consulare au căzut în confruntări circa 150 de răsculaţi, alte surse locale vorbesc de vreo 60 de morţi. I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit la măcel pe fereastra prefecturii satisfăcuţi. Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”. 15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari sunt arestaţi. Capul din umbră al mişcării, care finanţase separatismul, Constantin Moruzi se ascunde la consulatul rus şi fuge apoi în Rusia. Constantin Moruzi moare în 1886 la Odesa şi e înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882. Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi. Se pare că şi Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

 Locotenenţa Domnească evită să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar îi cere consulatului să-l predea pe Moruzi. Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie. Capii revoltei sunt eliberaţi şi acceptă înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu se încăpăţânează să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună. La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul muntean a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar 6 împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală de masă, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător. Dacă Moldova nu se unea cu România devenea o pradă uşoară Imperiului Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric şi întemeietor de ţară: Basarabia.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.580 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5