Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

160 de ani de la Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

160 de ani de la Unirea Principatelor Române

Primit pentru publicare: 17 Ian. 2019
Autor: Dorina RODU, redactor șef al Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 18 Ian. 2019
© Dorina Rodu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

.

.
,,În taina maiestoasă a morții care tace,
Lăsînd o lume-ntreagă la tine să gândească
Ș-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească…”
(Vasile Alecsandri, CUZA-VODĂ)
.
      În urmă cu 160 de ani, la data de 24 ianuarie 1859, s-a făcut un însemnat pas spre Marea Unire a României: Mica Unire, Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. În mentalitatea românilor dominând încă din anul 1848, când a avut loc Revoluția pașoptistă, idealuri moderne precum libertatea și unitatea națională; însă pentru a ajunge la Mica Unire din 1859 s-au parcurs nu puține etape anevoioase și cu „caimacani” care „puneau bețe-n roate” pentru îndeplinirea unui ideal. Țările Românești, cu toate că plăteau tribut turcilor, erau independente, astfel ele putându-și hotărî soarta, iar acea soartă fiind Unirea. Unioniștii având două opținiuni: de a face propagandă și să aibă de partea lor alegătorii și aceea de a elimina sau de a le diminua puterea caimacanilor Todiriță Balș și Nicolai Vogoridi; cu poporul nu a fost greu, propaganda ajutându-i pe Unioniști să atragă alegătorii de partea lor, însă nu ușor le-a fost cu cei doi caimacani care, fiindu-le îngrădit binele personal, bineînțeles, au recurs la abuzuri administrative asupra populației, „E evident că Unioniștii nu suportară acest sistem. Ei cerură libertatea alegerilor și protestară contra felului cum amandoi caimacamii, ajunși pe rand la stăpânire în Moldova, exercitau puterea executivă transformând țara într-un <veritabil hospodariat>. Nicolai Vogoridi mai avea dorința să devină Domn al Moldovei. Unioniștii se plânseră Puterilor protectoare. Dupa moartea lui Toderiță Balș care ținuse să exercite puteri regale, numirea imediată a lui Nicolae Vogoride a fost o <revelație descurajantă>. Se continua cu sistemul opresiunilor, cu proteguirea elementelor reacționare și se pregăti desfințarea libertății în alegeri. Unioniștii nu cerură decât instituirea sau asigurarea instituirii unui regim care să corespundă ideilor emise de Congresul dela Paris.” [1] Caimacanul Nicolae Vogoride având susținerea celor două imperii (Austriac și Otoman), cărora nu le convenea Unirea, a falsificat alegerile pentru Divanul Ad-Hoc al Moldovei, astfel permiţând câştigarea acestora de către antiunioniști, însă corespondența care dovedea legăturile lui N. Vogoride cu Imperiul Otoman a fost găsită de soția sa care le-a transmis fratelui său vitreg Costachi Negri, acesta în cele din urmă, cel mai probabil i le-a înmânat lui Dimitrie Rallet (boier botoșănean), el fiind cel care „a demascat fraudarea alegerilor, mascarada electorală şi jocul de culise al caimacamului Nicoale Vogoride, publicând scrisorile compromiţătoare ale acestuia în „L’Etoile du Danube”, declanşând, astfel, un scandal european, fără îndoială, săvârşind un act de mare curaj politic.” [2] Printre cei care au susținut Unirea Principatelor Române și pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, se numără și botoșăneanul Dimitrie Scarlat Miclescu (1820-1896), fiind activ și în lupta revoluționară, făcând parte din Asociația patriotică din Moldova, astfel revoluția din Moldova prinzându-l „printre participanți, prigoana inițiată de autorități obligându-l să se refugieze, ca pe atâția alții, la moșia Hoceni (Fălciu), proprietatea unchiului său, Beldiman.” [3] Mai apoi, sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica, își recapătă funcțiile și se alătură unioniștilor, astfel în februarie 1857 semnează petiția adresată Marilor Puteri, demascând activitatea injustă a caimacanului T. Balș.
        Un mare susținător al Unirii Principatelor Române (în special în Comitetul Unirii), a fost Constantin Hurmuzachi (1811-1869), acesta a fost numit, în anul 1850, în Principatul Moldovei membru al Consiliului de reorganizare a învățământului public, în 1852 a elaborat proiectul pentru un nou cod penal, acest proiect aducându-i titlul de agă, titlul de mare vornic al Curții Domnești. În anul 1857, fiind șeful biroului de corespondență internă și externă a Comitetului Unirii, Constantin Hurmuzachi fiind nevoit de poziția sa intra des în polemici, una dintre cele mai cunoscute, dar și constructive fiind cu N. Istrati, care susținea unioniștii ca mai apoi să fie contra lor, acesta expunându-și opiniile contra unirii în articolul „Despre chestia zilei în Moldova” (articol publicat în 1856), în același an apare articolul intitulat „Un renegat al Unirii principatelor” al lui C. Hurmuzachi care îl contrazice pe N. Istrati, reproșându-i convingerile politice „până când în urmă s’a oprit propagând separatismul. Principatele au rămas tot timpul independente, așa dară sunt libere și în drept a încheia și <tratatul pentru unire>” [4]. La 7 octombrie 1857 în cadrul unei ședințe Mihail Kogălniceanu a exprimat dorințele Moldovei, acelea de unire, neutralitatea teritoriului, regim constituțional și principe străin, apoi luând cuvântul Constantin Hurmuzachi a susținut cele afirmate de M. Kogălniceanu, argumentând faptul că este un „moment critic” și că de el depinde „<viața sau moartea neamului românesc… binecuvântarea sau blăstămul semințiilor viitoare>. Moldova în tot timpul existenței sale fusese independentă, încheiase tratate de pace și de comerț și purtase războaie. Deci și astăzi <Principatele române fiind staturi suverane, dela sine să înțălege că ele au necontestabilul drept de a-și legiui reorganizarea lor, de a-și consolida și a-și întări esistența lor națională, morală, politică și materială>. Sprijinind dorințele formulate de Mihail Cogălniceanu, C. Hurmuzachi zise: <Cerem unirea principatelor> căci ea <este înscrisă în inimile tuturor Românilor>… <perit-au separatismul ca fumul mănat de vifor>… <cine este în stare de a le combate (dorințele), acela nu este Român, ci dușman al fraților săi, dușman al țării, unealtă a intereselor streine>” [5]. Perioada dintre anii 1856 – 1859 a fost, pentru Constantin Hurmuzachi, una bogată și plină de realizări pe plan politic. Ei bine, până veni vorba de alegerea Domnului, între Unioniști exista solidaritate și înțelegere, însă acestea dispărură când o parte, de fapt, majoritatea Unioniștilor îl susțineau pe Alexandru Ioan Cuza, (aici, făcând o paranteză, aș vrea să menționez faptul că cel care l-a propus pe Al.I. Cuza domnitor este un botoșănean cu rădăcini poloneze: Nicolae Pisoski, acesta în anul 1849 revenind la Iași s-a implicat în închegarea idealului de Unire a Principatelor Române; există mai multe variante privind modalitatea prin care acesta l-a susținut pe Al. I. Cuza; însă cert este că Nicolae Pisoski a rămas alături de Alexandru I. Cuza până în momentul abdicării), iar Constantin Hurmuzachi susținându-l pe Grigorie Sturza, cu ajutorul câtorva apropiați C. Hurmuzachi, în scopul susținerii candidaturii lui G. Sturza, a înființat ziarul „Constituționariul”, primul număr apărând la Iași la data de 10 noiembrie 1858; în acest ziar publicând articole prin care îl lăuda pe G. Sturza și atacându-i pe cei care nu-l susțineau, uneori jignindu-i: „Adversarii printuțui Sturza sunt <demagogi și revoluționari cunoscuți>, iar argumentele <Stelei Dunării>, ziarul unioniștilor, sunt <absurde, neadevărate, perfide>” [6]. Articolele lui C. Hurmuzachi nerămânând fără replică, printre unioniștii care i-au dat un răspuns se regăsesc și Bogdan Hajdău și Vasile Alecsandri. Bogdan Hajdău publicând versurile: „Nația-i șipotul cel firesc / Unde setea-mi potolesc / Nu la <Constituțional> / Ce nu-i șipot natural, / Ce-i șipotul fals, boit / Unde porumbul a pierit”, iar V. Alecsandri puțin mai sever scria: „Gândește c’al tău strigăt răsună din morminte / În care zac martirii frumoaselor credinți, / Gândește-te, sărmane, că bunul tău părinte / Te aude și te plânge cu lacrime fierbinți”. Astfel, după toate aceste înfruntări în articole și / sau versuri, relațiile dintre unioniști s-au restabilit pe făgașul armoniei atunci când, „După cum se știe, C. Hurmuzachi a votat în urmă pentru Alexandru I. Cuza” [7]
       La 5/ 17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate în Moldova, iar la 24 ianuarie, același an în Țara Românească, ca domnitor, prin Convenția din anul 1858, „Regulamentul organic încetează de a mai exista ca legiuire fundamentală. Trebuie remarcat faptul că reprezentanţii celor şapte Mari Puteri: Anglia, Franţa, Prusia, Austria, Rusia, Turcia şi Italia, nu au precizat, nu au explicat clar, ca domnul ales în Ţările Române să nu fie una şi aceeaşi persoană. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu s-a încălcat textul Convenţiei de la Paris. Dubla alegere a fost un curaj excepţional a unei elite intelectuale şi politice de excepţie, a poporului român.” [8]
Note:
[1] Teodor Bălan, „Refugiații moldoveni în Bucovina”, Editura Cartea Românească, București, 1929, p. 22
[2] Ioan Rotundu, „Contribuţii botoşănene la înfăptuirea Unirii Principatelor Române”, articol publicat la data de 23 ianuarie 2009, pe site-ul jurnalulbtd.ro/
[3] Ionel Bejenaru, Revoluționarul și unionistul Dimitrie Scarlat Miclescu (1820-1896) – un document inedit, articol publicat în revista Hierasus, nr. V, 1983
[4] Teodor Bălan, „Refugiații moldoveni în Bucovina”, Editura Cartea Românească, București, 1929, p. 24
[5] Ibidem, p. 24-25
[6] Ibidem, p. 27
[7] Ibidem, p. 29
[8] Ioan Grădinaru, 160 de ani de la Unirea Principatelor Române. Alexandru Ioan Cuza – primul domn al României moderne, articol publicat la data de 22 ianuarie 2019, în ediția online a revistei Luceafărul (Bt.), luceafărul.net


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5