Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

LIMĒS BIFRONS TERRAE MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS

Primit pentru publicare: 27 mart. 2017
Autor: Prof. Dr. Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 27 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

LIMĒS  BIFRONS  TERRAE  MOLDAVIAE  SEPTENTRIONALIS

 

D-l Alexandru Pînzar a lămurit, de curând, problema complexă a evoluţiei istorico – geografice a graniţei de N şi NV a Ţării Moldovei cu Regatul Polon, între veacurile XIV – XVIII, în recenta sa carte: Hotarul de Nord al Moldovei (de la formare, în secolul al XIV-lea, până la statornicirea lui pe Ceremuş, Colacin şi Nistru), Prefaţă de Ştefan S. Gorovei, Editura Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2016, 471 p. Contribuţia autorului este valorificarea livrească a lucrării sale de doctorat, coordonată de d-l Ştefan S. Gorovei, susţinută la Iaşi şi acceptată de comisia de doctorat în septembrie 2014. D-nii Ştefan S. Gorovei şi Alexandru Pînzar sunt cunoscuţi persoanelor interesate de istorie din Botoşani prin contribuţiile lor istoriografice şi prin colaborarea la anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, Acta Moldaviae Septentrionalis, la vol. VII – XIII, 2008 – 2014, cu ferme promisiuni şi pentru numerele următoare.

Autorul şi-a structurat demersul său istoriografic în următorii paşi: Introducere (pp. 17 – 36); Drepturi şi pretenţii (pp. 37 – 68); Acte omagiale şi tratate (pp. 69 – 122); Aşezări (pp. 123 – 152); Concluzii (pp. 153 – 158); Anexe documentare (Acte externe, pp. 159 – 171; Acte interne, pp. 172 – 331); Bibliografie (pp. 333 – 346); Abrevieri (p. 347); Lista ilustraţiilor (p. 349); Indici de nume (pp. 351 – 471), toate bine articulate într-un întreg tematic. Prefaţatorul, reputat medievist, a precizat că „Reconstituirea modului în care s-a format şi a evoluat hotarul de nord al Ţării Moldovei, element – cheie pentru înţelegerea, cât mai aproape de realitatea istorică, a proceselor care au avut drept urmare întemeierea şi consolidarea ei ca entitate politică, a fost realizată printr-o analiză sistematică a izvoarelor diplomatice, externe şi interne (documente emise atât în Moldova, cât şi în Regatul Poloniei), dar şi a celor narative. A rezultat imaginea unui hotar care şi-a găsit „echilibrul” în mai multe etape (…). Cartea d-lui Alexandru Pînzar arată că un subiect ca acesta, uşor inflamabil, poate fi supus unei cercetări atente, plină de grijă, dar şi de emoţia descoperirilor de tot felul, pentru a ajunge la un rezultat care, într-un fel, era de aşteptat” – (p. 11).

Fruntariile nordice şi nord – vestice ale Ţării Moldovei au format „Un hotar – cheie” pentru înţelegerea formării statului politic est – carpatic, pe de o parte, pentru afirmarea personalităţii acestuia în Europa centrală carpato – nistriano – pontică, zonă de puternică interferenţă a intereselor complexe polono – ungaro – lituaniano – otomane, pe de altă parte. Pentru a elucida istoria şi evoluţia geo – istorico – teritorială a graniţei amintite, istoricul sucevean a formulat trei obiective ale cercetării sale tematice: primul trebuie să lămurească dacă „hotarul – cheie” a fost delimitat definitiv în a doua jumătate a secolului XIV sau a cunoscut o evoluţie „în mişcare”, de atunci până pe la sfârşitul veacului XVIII. Următorul obiectiv este necesar să răspundă la întrebarea importantă: „de ce «voinţele de expansiune teritorială» ale regilor Poloniei şi Ungariei, ale ducilor lituanieni şi ale primilor voievozi  ai Moldovei şi-au găsit un echilibru acolo, în zona cursurilor superioare ale Siretului, Prutului şi Nistrului?”. Ultimul, dar nu cel din urmă deziderat al analizei istoriografice urmează să lămurească cauzele şi contextul geo – istoric central – european al formării Ţării Moldovei şi al fixării hotarului nordic şi nord – vestic al acesteia. Cele trei obiective formează un trinom, cu relaţionalităţi, interdependenţe şi finalizări simultane. Rezolvarea trinomului impune lărgirea orizontului cercetării şi abordarea duală a problematicii hotarului – problemă: identificarea şi analizarea izvoarelor istorice referitoare la ambele fâşii ale frontierei, atât cea moldavă, cât şi cea polono / lituaniană (pp. 32 – 35). Căci hotarul este un adevărat Limēs Bifrons, realitate care nu trebuie ignorată… „Aceasta este singura cale, a precizat d-l Al. Pînzar, prin care pot fi propuse noi interpretări, noi reconstituiri ale trecutului, care să integreze, să extindă şi să îmbunătăţească rezultatele investigaţiilor de până acum cu privire la subiectul hotarelor Moldovei medievale” (p. 35).

Regiunea străbătută de cursurile superioare ale Siretului, Prutului şi Nistrului a fost disputată, în a doua jumătate a secolului XIV, de către regii ungari şi poloni, conducătorii tătari şi voievozii tinerei Ţări a Moldovei. Între anii 1430 – 1435, hotarul de N şi NV al statului moldav a cunoscut o primă configuraţie stabilă, de referinţă pentru deceniile următoare (Cap. I, Drepturi şi pretenţii, pp. 37 – 67). „În acest context, a subliniat autorul, în actele externe ale domnilor de la Suceava sau Iaşi, dar şi în tratatele şi înţelegerile dintre craii de la Buda şi Cracovia, prin care erau materializate raporturile noii ţări cu regatele vecine, trebuiau să existe şi au existat prevederi despre hotarul de nord al Moldovei. (…) Actele lui Petru I şi Ştefan II Tomşa stabilesc, aşadar, limitele intervalului cronologic luat în consideraţie: 1387 – 1612. În  cadrul acestuia, au putut fi analizate 132 de acte externe, împărţite în două categorii, ce au fost inventariate în Anexa I” (pp. 69 – 71). Delimitarea spaţiului politic al unei entităţi statale în evul mediu a cunoscut patru etape definitorii, suprapuse cronologic: militară, socio – economică, culturală şi politico – administrativă (p. 85).

Împrumutul din 1388 al voievodului Petru I Muşatinul către suzeranul său, regele polon Vladislav I Jagiello, în valoare de 4.000 de ruble (scriptic) / 3.000 de ruble (faptic), a oferit, prin documentaţia aferentă, informaţii despre configuraţia hotarului moldo – polon din zona cursului superior Siret – Nistru. Garanţia oferită de regele polon pentru împrumut a fost Ţara Haliciului (oraşului Halici şi teritoriul subordonat, compus şi din Pocuţia). În contextul acestor tribulaţii politico – financiare, în 1395 a intrat în cadrul Ţării Moldovei teritoriul ei de N numit Ţara Şipeniţului, cu cetăţile Hotin, Ţeţina, Hmielov, ceea ce a modificat iar configuraţia hotarului moldo – polon. În 1444 – 1445 hotarul de NV dintre Nistru – Prut era deja fixat pe râul Colacin (pp. 111 – 112), un rol important în consolidarea acelei frontiere avându-l şi statutul politico – feudo – juridic al domeniilor primite ca zestre / dar de nuntă de doamnele ţării, la mijlocul secolului XV (pp. 115 – 116). Rezolvarea bilaterală moldo – polonă a problemei Pocuţiei, la mijlocul secolului XVI, a avut ca urmare statornicirea hotarului pe râul Ceremuş, afluent sudic al Prutului (pp. 116 – 122).

Aşezările (Cap. III, pp. 123 – 151) de pe ambele fâşii ale hotarului moldo – polon între Nistru – Carpaţii Orientali nordici, cu istoria punctuală a fiecărei localităţi de graniţă, sunt tot atâtea repere geo – cronologice ale istoriei seculare a fruntariilor de N şi NV ale Ţării Moldovei. D-l Al. Pînzar a explicat pertinent ce a fost „donaţia de la Ceremuş” (1499), iniţial viageră, ulterior definitivă, şi cum s-a fixat hotarul moldo – polon din „Munţii Ungureşti” în secolul XVII.

Concluziile (pp. 153 – 157) reunesc finalităţile celor trei obiective de cercetare istoriografică fixate de autor la începutul cărţii sale. Astfel, hotarul de N şi NV al Ţării Moldovei a fost „flotant”, „în mişcare”, între secolele XIV – XVIII, cunoscând mai multe etape de evoluţie către o configuraţie stabilă, în veacurile XVII – XVIII. În prima etapă, hotarul originar al noului stat românesc est – carpatic, în zona precizată anterior, s-a fixat pe la mijlocul secolului XIV, „când era, de fapt, graniţa între pământurile din exteriorul arcului carpatic stăpânite de regele Ungariei şi cele ruseşti, aflate în posesia lui Cazimir cel Mare şi a ducilor lituanieni. Aliniamentul primului hotar urma, în esenţă, „linia dreaptă” descrisă de Dimitrie Cantemir (…), ce pornea din preajma Hotinului şi trecea „prin râurile Prut şi Ceremuş”. Demarcaţia o forma marea zonă împădurită care închidea spaţiul dintre Nistru şi munţi (…)” – (p. 153). În etapa următoare, în 1395, hotarul s-a mişcat spre vest, prin includerea Ţării Şipeniţului în Ţara Moldovei, în timpul voievodului Ştefan I, cu statut juridic de posesie, ca nouă garanţie pentru împrumutul moldav pentru regele polon din 1388 (p. 153).

În 1436 hotarul moldo – polon a revenit la demarcaţia iniţială, după întoarcerea Ţării Şipeniţului în fruntariile polone. Peste un deceniu, în 1444 – 1445, un nou flux moldav al graniţei readuce Ţara Şipeniţului în stăpânirea Muşatinilor. O nouă modificare, a cincea, a hotarului moldo – polon s-a produs în 1499, la încheierea păcii moldo – polone de la Hârlău, când logofătul Tăutu a primit „donaţia de pe Ceremuş” de la craiul Ioan Albert: 11 sate pe malul drept al râului, care a devenit, astfel, linia naturală de demarcaţie între cele două state. În primul deceniu al secolului XVI, hotarul moldo – polon a cunoscut încă patru modificări ale traseului, de genul flux – reflux, în contextul plitico – militar complicat al luptei voievozilor moldavi Ştefan cel Mare şi a fiului său, Bogdan al III-lea, pentru stăpânirea Pocuţiei, devenită gajul împrumutului din 1388 (p. 154). „Cu ocazia păcii din 1510, a lămurit d-l Al. Pînzar, a fost reconfirmată logofătului Tăutu posesia viageră a celor unsprezece sate, ceea ce înseamnă că hotarul de nord, de facto, în acel moment, era definit din nou de cele trei cursuri de apă: Nistrul, Colacinul şi Ceremuşul” (p. 155).

Dar problema traseului hotarului de N şi NV al statului Muşatinilor nu s-a încheiat atunci. Prin pacea moldo – polonă din 1538 (Hotin), dintre Petru Rareş şi regele polon Sigismund I, prin hatmanul Jan Tarnowski, voievodul moldav a renunţat definitiv la orice pretenţii de stăpânire asupre Pocuţiei, iar suveranul polon a cedat definitiv cele 11 sate ale logofătului Tăutu Ţării Moldovei, frontiera în cauză stabilindu-se pe traseul Nistru (vest Hotin) – Colacin – Ceremuşul Negru. O altă modificare, a unsprezecea, a traseului hotarului în cauză s-a produs pe la mijlocul secolului XVIII, în avantajul statului polon, prin ocuparea, de la moldoveni, a teritoriului dintre Ceremuşul Negru şi Ceremuşul Alb şi fixarea graniţei pe cursul ultimului afluent. Tot în veacul XVIII, o ultimă modificare a liniei de hotar moldo – polon, a douăsprezecea, s-a produs după înfiinţarea kaza-lei otomane a Hotinului (1713 – 1715), în sudul Regatului polon, în paralel cu minore ajustări ale hotarelor moşiilor de la graniţa comună, între Nistru – Prut (p. 155). Realitatea istorică, obiectivă, a hotarului de N şi de NV moldo – polon „în mişcare”, pe modelul flux – reflux, între secolele XIV – XVII, a fost înţeleasă şi afirmată de către marele cărturar umanist moldav, principele Dimitrie Cantemir, care a precizat, cu trei secole în urmă, că „Moldova n-a cunoscut tot timpul aceleaşi hotare, ci când mai largi, când mai strâmte, pe măsura creşterii sau a descreşterii statului. (…) astăzi apele Nistrul, Serafineţ, Colacin şi Ceremuş, unite între ele, formează hotarul de miazănoapte al Moldovei, acolo unde se află ţinutul Câmpulungului rutean” – în a sa Descrierea Moldovei,  Capitolul II: Despre aşezarea Moldovei, despre hotarele din vechime, şi cele de azi şi despre clima ţinutului.

Hotarul de N şi de NV al Ţării Moldovei cu Regatul Polon a fost expresia demarcaţiei sferelor de influenţă în zona cursului superior al râurilor Nistru – Prut – Siret, între conducătorii ungari / austrieci – poloni / lituanieni, de pe la mijlocul secolului XIV până în 1774 – 1775. Studierea temei hotarului de N şi de NV al Ţării Moldovei s-a realizat într-un context intern şi extern, spaţio – temporal central – european amplu, extins, conform realităţilor Limēs Bifrons şi istoria statului este şi istoria frontierelor sale. Autorul a precizat că modelul originii, evoluţiei şi statutului hotarului de N al statului moldav est – carpatic în evul mediu, detaliat în prezenta carte, „(…) nu e singura reconstituire posibilă a evenimentelor. În fond, ne-a reamintit d-l Al. Pînzar, aceasta este misiunea oricărui cercetător al trecutului: să construiască şi să propună scenarii mai verosimile decât cele existente, din ce în ce mai apropiate, în teorie, de realitatea istorică” – (p. 157).

O lucrare perfectibilă în diferite aspecte. Primul este de terminologie. Autorul a folosit termenul „Moldova” în locul expresiei „Ţara Moldovei”, utilizată oficial în documentele interne şi externe. „Europa de Est” dintre secolele XIV – XVIII a fost „Europa Centrală” de acum. Altul în direcţia cercetării. D-l Al. Pînzar nu a abordat îndeajuns documentele şi rolul comisiilor mixte de hotar în stabilirea concretă a liniei de graniţă pe teren, care puteau oferi informaţii suplimentare interesante despre evoluţia frontierei moldo – polone. Bibliografia poate fi completată cu alte contribuţii: Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare. Supliment, Iaşi, 1933; idem, Documente de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1948; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983, 365 p.; idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Ediţie îngrijită de †Vasile Matei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2001, 339 p. Un rezumat într-o limbă de circulaţie internaţională, de preferat engleza sau franceza, ar fi asigurat o difuzare optimă în orizontul istoriografic european.

O carte importantă prin subiectul abordat şi prin rezultatele analizei multi-sectoriale, care au înlocuit multe încheieri tematice sau punctuale, considerate solide istoriografic. Monografia d-lui Al. Pânzar este, concomitent, o sinteză a evenimentelor politico – militaro – diplomatice – feudo-vasalice din Europa Centrală, între secolele XIV – XVIII, în triunghiul de forţe format de Regatul polon – Regatul ungar – Principatul lituanian, în centru aflându-se teritoriile Halici – Volhynia – Ţara Moldovei, zona unui echilibru de interese şi de forţe care a influenţat şi evoluţia traseului hotarului moldo – polon. În acelaşi timp, un rezumat al relaţiilor politico – militaro – diplomatice între vârfurile triunghiului de forţe central – european. Concomitent, o contribuţie la istoria Moldovei de Nord, pe coordonatele deja amintite. Nu în cele din urmă, o contribuţie exemplară la studiul hotarelor statelor româneşti în evul mediu, un temeinic îndemn la noi abordări identice tematic – temporal, dar diferite spaţial.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5