4) Viaţa – în fel şi chip…

 

(Din antologia în pregătire, „Viaţă, Viaţă…”, cu autori din Cenaclul de la distanţă, de Ion N. Oprea)

„Viaţă, viaţă, cum mai treci
Şi mă chinui şi mă freci
Şi privirile îmi seci
Şi potecile-mi petreci
Pân-la locul cel de veci…”
-Populară –

În toate cele pe care le face omul – în tot ce gândeşte, în tot ce spune, în tot ce scrie, în tot ce cântă, în tot ce desenează, în tot ce inventează, în tot ce adevereşte şi în tot ce minte – viaţa este prezentă. În fel şi chip, după împrejurări şi după starea mentală şi de spirit a omului, care pe toate le face, le strică, le drege şi le desface. Văzută ca proprietate privată – dată de Dumnezeu şi moştenită de la părinţi – viaţa este unică în componentele şi în particularităţile ei. Desigur, sociologii şi, mai ales filosofii, manevrează mult mai profesionist – ştiinţific, adică – conceptele (o sumedenie) care alcătuiesc substanţa chestiunii. Cum eu, însă, mă feresc de filozofie, … nu chiar ca dracul de tămâie, am s-o dau mai pe cele… profane, ocolind, totuşi, primejdia căderii în banal. În ridicol, cu alte cuvinte.

Eu cred că viaţa este cel mai de preţ dar divin, dincolo şi dincoace de ea existând doar închipuirea. Ca atare, nu noi dispunem de existenţa sau de dispariţia ei, rosturile noastre fiind doar cele care ne obligă la ocrotirea vieţii, indiferent de forma ei – un om, un pom, un fir de iarbă, o floare, o pasăre, orice altă vieţuitoare, o gâză, firul unui izvor. De ce, adică, să strivesc o gâză? De ce să rup o crenguţă de copac? De ce să tai aripile unei păsări? De ce să otrăvesc un izvor? Şi, mai ales, de ce să ucid un om? Dreptul şi datoria mea – de fiinţă care port sub căciulă şi între urechi o maşinărie gânditoare, iar în partea stângă a pieptului cuşca cu sentimente – sunt: apărarea vieţii, chiar şi cu sacrificiul propriei vieţi!

În ceea ce mă priveşte, – şi am multe în vedere – viaţa mea personală s-a desfăşurat sub Zodia Norocului. Mai precis spus, sub ocrotirea Celui de Sus, pe care-L simt în permanenţă înlăuntrul fiinţei mele. De aici, poate, şi îndemnul – tot divin – de a nu face din viaţa mea doar o proprietate strict particulară (aici nu se intră!). Pe cât mi-a stat în putere, prin cărţile mele, în mod deosebit, dar şi prin comportamentul meu, mi-am oferit existenţa ca pe un bun comun. A trăi doar pentru sine nu mi se pare profitabil, întâi şi-ntâi pentru cel ce-şi impune o astfel de atitudine. Omul e o fiinţă socială, şi sociabilă; deci dar, putem spune că e un bun comun. Nu în sens posesiv, ci în cel moral. Sigur, nu idealizez, evit starea euforică, obligat fiind de realităţile vieţii în ansamblul ei planetar, care ne invită – fără eleganţă, violent chiar – să deschidem ochii şi să vedem viaţa în toată alcătuirea ei.

Viaţă, cum tot omul ştie şi, mai cu seamă, cunoaşte, înseamnă tot ceea ce ne înconjoară – şi cele neînsufleţite, în primă şi în ultimă instanţă – şi faţă de care avem destule drepturi, însă cu mult mai multe obligaţii. Avem dreptul la viaţă. Dar avem datoria nu numai de a apăra viaţa, ci şi a o face mereu mai frumoasă, mai demnă, mai dreaptă, mai bogată material şi spiritual. Mai ales în zilele de acum (deşi chestiunea e veche de când viaţa pe pământ), a veghea şi a lucra la înfrumuseţarea vieţii este o mare datorie, având în faţa ochilor satanica lucrare a omului împotriva propriei existenţe. Zisa latină cu omul- lup a devenit mai acută şi mai actuală ca oricând parcă. Nu este vorba despre inconştienţă – aşa cum clamează felurite cavităţi bucale, – ci avem de-a face cu o conştientă încrâncenare de a distruge totul în, culmea, folos particular. Spunea cineva, cândva: „Să te ferească Dumnezeu de analfabetul care ştie alfabetul!” Cu alte cuvinte, să te ferească Cel de Sus de fiinţa gânditoare, căzută sub influenţa răului, fiindcă această fiinţă (decăzută, de fapt, din calitatea de sorginte divină) comite abaterea de la datul primordial în mod premeditat – gândit şi fără scrupule.

De când a făcut el ochi şi a prins a-şi înţelege rostul, omul – generic vorbind – a născut valori. Căci Dumnezeu nu l-a înzestrat pe om cu minte numai pentru ca aceasta doar lui să-i fie de folos. Datorită inteligenţei umane în calitatea ei de bun comun s-a dezvoltat omenirea, iar viaţa a devenit izvor creativ din om şi pentru om. Altfel, la ce bun viaţa!?!…

„O luptă-i viaţa, deci te luptă…” îndemna poetul George Coşbuc, explicând, prin gura lui Decebal: „Viaţa asta-i bun pierdut,/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut…” Dar, mai înainte, marele Mihai Eminescu constata: „O moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viaţa-i o baltă de vise rebele…” Într-un timp şi mai depărtat, se scria în „Viaţa lumii”: „A lumii când cu jale cumplită viaţa,/ Cu griji şi primejdii, cum iaste şi aţa/ Prea supţire şi în scurtă vreme trăitoare,/ O lume hicleană, lume înşelătoare…” Dacă e să raportăm aceste critice stihuri la timpul prezent, nu se poate să nu le luăm în calcul marea actualitate. Şi mai avan simţim acest îndemn dacă citim ce a scris, acum câteva secole, un autor foarte puţin (sau deloc) cunoscut, Vasile Fabian Bob, consemnat în monumentala Istorie a literaturii de exigentul George Călinescu: „S-au întors maşina lumii, s-au întors cu capu-n gios/ Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos…” În aceeaşi gamă, Barbu Paris Mumuleanu se tânguia şi el, la fel de… actual: „O, ce ciudă, cât mă mir,/ De-al celor mari caractir…”Parcă noi nu ne mirăm? Da, dar nu doar ne mirăm. Ne mai şi împăcăm cu ideea: „Asta-i viaţa!”… Păi, cum să fie altfel, dacă noi o facem aşa cum este!?…

Ale vieţii două feţe: una albă-alta neagră; una bună-alta rea; una frumoasă-alta urâtă. Şi aşa mai departe. Între cele două extreme, însă – o sumedenie de ipostaze. Stări particulare fiecărei fiinţe umane, singura care îşi conştientizează condiţia de vietate, chiar dacă, la exemplarele involuate, instinctele primare sunt nu doar vizibile, dar şi dăunătoare. Nu degeaba spun unii oameni, despre alţi oameni: „E negru în cerul gurii”, „Are gura plină cu venin”, „Pe unde trece, nu lasă nimic în urma lui”, „Omul dracului”, „Parcă a mâncat mătrăgună”, „I se vede răutatea pe chip”, „Rău cu rău s-adună”, „Îţi întoarce binele cu rău”. Şi câte altele, care nu sunt doar figuri poetice. Metafore, adică.

Eu cred că, multe cele care alcătuiesc viaţa omului, de la om se trag. Ele, împreună cu celelalte, asupra cărora nu are nici o putere, îi umplu existenţa. În acest hăţiş, nu în întregime cunoscut, foarte puţin stăpânit şi extrem de imprevizibil, numai mintea şi inima omului îl ajută să răzbată şi, astfel, să-şi închege rostul şi menirea. „Omule-pomule”, se spune în creaţia populară, care, poate, este cea mai aproape de perfecţiune activitate umană. Omul roditor –cu alte cuvinte. Adică acela care, efemer fiind în viaţă, dăinuie şi după ce se petrece dincolo, prin urmele-fapte pe care le lasă după el. Căci, ce este, de fapt, viaţa? O sumă de înfăptuiri – materiale sau spirituale – prin care omul se înveşniceşte. Rămâne viu în conştiinţa urmaşilor, care îl pomenesc din generaţie în generaţie. Trofee? Acesta este trofeul: VIAŢA împlinită cu fapte bune şi cu lucrări tuturor folositoare. Limite? Cât lumea şi pământul, pe care, de cele mai multe ori, tot omul şi le înfăptuieşte, dând apoi vina pe viaţă, despre care nu de puţine ori spune că îi este duşmană. Nu! Omul îşi este propriul duşman. Dar nu recunoaşte. Din fudulie sau din ignoranţă. Căci ignoranţa, mare şi păguboasă este. Ca o prăpastie din care nu mai poţi ieşi. Şi înjuri: Mama ei de viaţă! Cea mai ticăloasă piedică în calea unei vieţi normale: politica!

Eu mai cred că viaţa trebuie preamărită: în cântece, în poezii, în pictură, în statui, în bucuriile cotidiene. Căci viaţa este generoasă. De noi depinde, însă, să nu-i ştirbim această darnică iubire. Iată!

Port neputinţa

Port neputinţa unui om sărac,

Nu mi-am trăit viaţa pe deplin:

Doar un grăunte într-un fund de sac,

Un fir de iarbă, înţepat de-un spin.

N-am fost în stare nici măcar să fac

Ce mi-a fost scris în tainicul destin;

Port neputinţa unui om sărac,

Nu mi-am trăit viaţa pe deplin.

Nu m-a bătut nici un blestem de drac,

Nu m-a atins nici îngerul divin.

Să-mi duc în cârcă trecerea prin veac,

Ca pe-o desagă, anticul asin,

Port neputinţa omului sărac.

Îndemn

Să ne-nfruptăm din lacrima luminii

Şi să stropim pământul cu iubire.

Să ne mirăm când înfrunzesc arinii

Şi ies culbeci în soare să se mire.

Cum prin ocean se zbenguie delfinii,

Să slobozim lumina din privire;

Să ne-nfruptăm din lacrima luminii

Şi să stropim pământul cu iubire.

Să depărtăm din suflete ciulinii

Şi-această faptă să o dăm de ştire.

Va da în mladă pulpa rădăcinii,

Căci Dumnezeu e mai presus de fire.

Să ne-nfruptăm din lacrima luminii.

Zbor spre rai

Iar am visat că am zburat spre rai,

S-aduc de-acolo trainica lumină

Sub pleoapa prefăcută în vătrai,

Pentru o lume care va să vină.

Şopteam o rugăciune fără grai,

Prin noaptea care se făcuse tină;

Iar am visat că am zburat spre rai,

S-aduc de-acolo tainica lumină.

Ci îngeri albi, în nesfârşit alai,

Ca licuricii în plutire lină,

Mă îndemnau: „Străinule, mai stai

Şi dă-ne nouă partea ta de vină”.

Iar am visat că am zburat spre rai.

Viaţa

Oricât de lungă ni se pare,

Viaţa totdeauna-i scurtă.

Depinde cum o duci: în burtă

Sau în mansarda gânditoare.

Eu, dac-aş fi o ghicitoare,

V-aş vinde amăgeli la hurtă;

Oricât de lungă ni se pare,

Viaţa totdeauna-i scurtă.

De multe ori ni se năzare

Că e mai şic să stai în iurtă

Şi să mănânci pe zi o turtă,

Decât în vastele…hambare.

Oricât de lungă ni se pare…

Viaţa, din bucăţi

Viaţa asta-i din bucăţi

Nişte cioburi dintr-o oală,

Folosită-n alte dăţi:

Se ţinea întrânsa smoală.

Chiar de-ar fi din jumătăţi,

Tot nu e nici o scofală,

Căci viaţa-i din bucăţi –

Nişte cioburi dintr-o oală.

Dacă nu ai treabă, fă-ţi

Sau te du din nou la şcoală,

După care să-mi arăţi

Partea plină, partea goală,

A vieţii din bucăţi.

Vasile Filip