Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

95 de ani de la ultima apariție
Revista “Șezătoarea“ cea mai importantă revistă de folclor

Primit pentru publicare: 08 Oct. 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, Cluj     
Publicat: 09 Oct.  2020
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

            95 de ani de la ultima apariție
Revista “Șezătoarea“ cea mai importantă revistă de folclor

Revista “Șezătoarea“ a apărut între anii 1892-1925 la Fălticeni, sub coordonarea lui Artur Gorovei. În puținul timp de la apariția revistei, prin varietatea materialelor și valoarea  articolelor și studiile publicate, această revistă românească de folclor a fost recenzată și apreciată de către specialiștii români din domeniu, inclusiv cei străini. Intitulată de către întemeietorul ei “revistă pentru literatură și tradițiuni populare, “ publicația “Șezătoarea “ își propunea să culeagă “cugetarea și istețimea minții neamului nostru. “Aceste idei a fost repetat și în Apelul către învățători din numărul al doilea al revistei, unde M.Lupescu stipula că această revistă va aduce la lumină” produsele literare ale poporului român “, care trebuiesc culese “ cum le știe poporul,“ că în felul acesta ”mari servicii am aduce învățaților cu munca noastră.“ Revista “Șezătoarea “ a scos la lumina tiparului un vast și diversificat material folcloric, cules numai de la sate, din toate provinciile românești și din Peninsula Balcanică, material foarte util pentru cei care studiază folclorul, etnografia, dialectologia și istoria, , cu toate că studiile cu caracter general și cele de interpretare sunt insuficiente sau lipsesc. În cei douăzeci și cinci de ani de apariție, revista aceasta  a avut ca model publicația franceză Revue des traditions populaires,  este, atât prin concepția care domina activitatea întemeietorilor, cât și prin profilul preocupărilor ei, o arhivă a creației populare,  un mijloc de cunoaștere și aprofundare a valorilor spirituale populare. Revista nu s-a limitat la preocupări stricte de folcloristică, ci a înglobat studii de etnografie, folclor, dialectologie și filologie. Șezătoarea a urmat, se pare, ideile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de împilarea și deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.) care, în Cuvente den bătrâni, a impus o metodă științifică de cercetare a folclorului care, după, analiza lui Lazăr Șăineanu, “ ridică cercetările sale folclorice la înălțimea unor fenomene culturale de primă ordine.”

Hașdeu se baza pe concepțiile lui Herder și Grimm, care sublinia că literatura populară reprezintă spiritul unui popor, era convins că și folclorul face parte din filologie:”Ambele, lingvistica și etnopsihologia, spiritul popoarelor în corelațiune intima, adesea indisolubilă, ambele la un loc formează filologia comparativă. “ Această concepție romantică, potrivit căreia limba reflectă sufletul poporului, l-a făcut pe Hașdeu să conceapă elaborarea monumentalului Etymologicum Magnum Romaniae, în prefața căreia scria : “ orice cuvânt oglindește un lucru, o ființă, o datină; dicționarul unei limbi trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg trecut și prezinte. În limbă o națiune se privește pe sine însăși într-o galerie de portrete din epocă în epocă…în care ea își recunoaște pe deplin individualitatea.“

Aceste idei ale lui Hașdeu caracterizează și activitatea revistei Șezătoarea, colectivul de redacție  a văzut în folclor expresia manifestării spirituale a poporului. O asemenea concepție, după care lingvistica și folclorul au un obiect de studiu comun, fiind vorba de sufletul poporului, caracterizează cercetarea unor lingviști la începutul secolului trecut. Ea este evidentă și susținută de numeroase preocupări, în opera lui Ovid Densușeanu.

Revista a publicat numeroase articole lingvistice cu diferite direcții: articole de istorie limbii române, publicarea unui mare număr de glosare de cuvinte dialectale din mai toate zonele țării, publicarea unui vast material lingvistic și etnografic din domeniul agricol, a păstoritului, meșteșugarilor, a pescuitului, , revista a beneficiat și de colaborarea romanistului Gustav Weigand, care a urmărit diferite aspecte ale limbii române și a scris despre revista ȘEZĂTOAREA în Jahresberichtul pe care-l scotea la Lipsca.

S.T. Kilileanu se oprește, în revistă, prin articolul Cuvinte din Amintirile lui Creangă- tălmăcite de însuși Creangă, în care se studiază felul cum au fost explicate cuvintele dialectale și expresiile din partea a III-a a Amintirilor .

Alături de contribuțiile folclorice propriu-zise, articolele filologice rotunjesc profilul revistei Șezătoarea, o parte din ele, nu multe, prezentând importanța pentru dialectologie și pentru istoria limbii române literare.