Radiografia unui eveniment cultural-artistic de excepţie – Ediţia a IV-a a ,,Zilelor Teatrului” Mihai Eminescu

Dumitru Lavric în dialog cu dl. Traian Apetrei, directorul teatrului botoşănean

 

– Domnule director, discuţia noastră are loc la o oră foarte matinală, în prima zi a lunii octombrie, imediat după închiderea ciclului de manifestări pe care le avem în atenţie în acest dialog. Cum vă simţiţi în această dimineaţă?

– Socotind faptul că sâmbătă va avea loc o altă premieră, mă simt la fel de ,,în priză” precum în „Zilele” tocmai trecute.

Prin această a IV-a ediţie a „Zilelor” ne-am dorit să marcăm începutul stagiunii 2009 – 2010. Şi aceasta printr-o reuniune teatrală de excepţie, drept care am invitat Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi – ordinea e cea în care au fost prezentate spectacolele teatrelor respective – am avut şi o premieră a teatrului nostru, „Viforul” lui Delavrancea, în regia lui Marius Rogojinschi, după cum am prezentat şi spectacole de succes realizate de teatrul nostru în stagiunea anterioară. De asemenea, am dorit ca „Zilele” să fie şi o reuniune a celorlalte arte. A fost alături de noi Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, cu proiecţii de spectacole, la Mediatecă…

– …despre care vreau să spun că le-am urmărit şi au fost absolut impresionante. Am revăzut o mare garnitură de actori, mari regizori care, împreună, au revitalizat viziunea asupra teatrului lui Caragiale şi cei care nu au văzut aceste proiecţii n-au avut decât de pierdut…

– Includerea unor astfel de proiecţii a fost oarecum o noutate într-o astfel de manifestare…

Aceste proiecţii reflectă una din preocupările noastre din cadrul „Zilelor”, aceea de a răspunde unor aşteptări cât mai diverse ale publicului. Au fost planificate numeroase manifestări – unele, chiar la aceeaşi oră – dând astfel posibilitatea de a opta în această ofertă diversificată substanţial.

Alături de noi a fost şi Asociaţia Culturală „Vis de artist”.

Ca întotdeauna, am simţit umărul de sprijin – prin spectacole foarte gustate de cei mici – venind dinspre Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasilache”.

Muzeul Judeţean, ca şi în ediţia precedentă, a susţinut „Zilele” cu o expoziţie de afişe de spectacole de teatru, dl Gheorghe Median remarcându-se, din nou, prin probiltatea sa profesională cu totul de excepţie. Expoziţia a rămas deschisă publicului pentru o perioadă ceva mai îndelungată. Expoziţia, dincolo de nostalgia pe care ne-a trezit-o la vederea unor trupe şi regizori din generaţiile trecute, ne dovedeşte, în ansamblu, că teatrul botoşănean a avut multe momente de glorie, valoroase pentru teatrul românesc privit în ansamblul său.

S-a petrecut şi o experienţă inedită în sensul că Teatrul de la Piatra Neamţ a fost prezent aici cu un spectacol în premieră, „Herr Paul”, în regia lui Radu Afrim. Dincolo de ineditul momentului, prin acest spectacol am făcut un prim pas înspre o colaborare mai strânsă cu Teatrul din Piatra Neamţ, urmând să punem alături resurse artistice şi financiare pentru realizarea unor proiecte de o amploare mult mai mare decât am putea face fiecare teatru în parte.

– Se conturează o adevărată Ligă teatrală…, mai ales că la Piatra Neamţ, aşa cum a demonstrat-o şi spectacolul din acest rând a tânărului şi talentatului Radu Afrim, se produc adevărate experimente, extrem de interesante, chiar dacă sunt şi niţel controversate…

– … dacă am trece tern, şters, prin faţa spectatorilor, cu siguranţă că nu ne-am realiza menirea… „Pro” sau „contra”, dar să discutăm, să scoatem lumea din inerţie, să arătăm că se petrece ceva…

– …orice, dar nu indiferenţă…

– Revenind, am avut şi câteva expoziţii, două chiar în foaierul teatrului…

– …care au pregătit chiar şi o anumită ambianţă de întâmpinare a publicului…

– Una din expoziţii s-a numit „Obiect” şi a aparţinut lui Emanuel Costân, cealaltă – scenografului Mihai Pastramagiu, care a prezentat costume de excepţie din unele spectacole jucate de teatrul botoşănean de-a lungul timpului. Pe „Pietonal” a expus pictură de o foarte bună calitate Liviu Şoptelea – un artist binecunoscut în Botoşani şi nu numai aici.

Realmente cu bucurie am avut alături elevi-artişti de la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, cu momente de muzică de mare rafinament şi cu o expoziţie de artă plastică.

Am încercat, din nou, să facem şi alţi paşi înspre public – şi la modul propriu – părăsind în câteva momente sălile teatrului. „Pietonalul” a fost o arteră de promenadă, dar şi spaţiu de joc pentru „Ivan Turbincă” şi „Buzunarul cu pâine”.

Şi pentru că tot am pomenit de „Pietonal”, Cinematograful „Unirea”, din această zonă, ne-a deschis cu bucurie sala şi ne-a pus la dispoziţie şi spaţiile din jur.

A prins la public diaporamele artistului fotograf Duşa Ozolin, iar muzica lui Vali Răcilă a răsunat până înspre dimineaţă.

În curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe” a fost prezentat un spectacol cu „Apus de soare”, publicul, foarte numeros, receptând într-un fel cu totul special spectacolul – aceasta şi datorită ambientului încărcat de istorie.

În circuitul „Zilelor” s-a aflat şi Sala „Atelier” spectacolul „Fluturii” în regia lui Vlad Cepoi având succes îndeosebi la publicul tânăr.

– Pentru că adineauri am pomenit de trilogia lui Delavrancea, am constatat din nou în persoana domnului Marius Rogojinschi că avem la Botoşani un autentic regizor , cu soluţii ingenioase, care ştie să manevreze metafora scenică, să deschidă dialogul cu publicul. Bănuiesc faptul că şi a treia piesă din teatrul istoric al lui Delavrancea îşi va găsi locul în repertoriul teatrului…

– La mijloc se află un proiect desfăşurat în parteneriat cu Complexul Muzeal „Bucovina” din Suceava, proiect prin care avem în vedere realizarea, pe parcursul a trei ani, în cadrul Festivalului de Artă Medievală de la Suceava, a trilogiei lui Delavrancea. În primul an, partener în proiect a fost şi Teatrul de Copii şi Tineret „Vasilache”. S-a început, acum un an, cu spectacolul „Apus de soare”, prezentat în perimetrul Cetăţii de Scaun a Sucevei, s-a continuat, în acest an, cu „Viforul”, premiera fiind tot în Cetatea Sucevei. „Apus de soare” a fost prezentat şi la Târgu Neamţ, la redeschiderea pentru public a Cetăţii Neamţului, prestaţia noastră de acolo fiind apreciată şi de ministrul culturii, dl Theodor Paleologu dar şi de numeroase alte personalităţi prezente în acea locaţie.

Spectacole cu „Apus de soare” am prezentat şi la Dorohoi şi la Săveni, tot în preajma unor ctitorii ştefaniene, ceea ce a făcut ca publicul să recepteze într-un mod special spectacolul…

– …se valorifică poezia unui topos care aduce cu el o istorie…

– În acelaşi fel intenţionăm să valorificăm în acest an şi „Viforul”, un spectacol chiar mai complex  decât „Apus de soare”…

– …poate şi mai modern…

– Da, sunt acolo multe elemente din categoria teatrului contemporan. Oricum, vom continua să valorificăm spaţiile cu încărcătură istorică, spaţii în care teatrul iscă emoţii fără precedent. „Viforul” are mesaj, este evidentă arta teatrală, aduce înspre contemporani energia necesară, poate mai necesară această energie fiinţei decât oricând altădată.

– …este o energie călăuzitoare…

– …se limpezesc sensuri, se face ordine în rosturile noastre pe faţa Pământului…

În anul viitor vom pune în scenă „Luceafărul”, cea de-a treia piesă a lui Delavrancea. Oricum, cele două piese puse în scenă până acum dovedesc faptul că textul istoric nu şi-a epuizat resursele, aşa cum ar fi tentaţi unii să creadă. Bine făcute, piesele de acest fel rezistă…

– …şi e nevoie şi de romantism şi de raportare a contemporanilor cu marile modele. Nu a dispărut această dorinţă!

– Dacă ar fi să fac o apreciere generală… cred că am început bine stagiunea. Sunt convins că se poate vorbi deja despre tradiţia „Zilelor”, fără să uit însă că manifestări asemănătoare au mai existat de-a lungul timpului în teatru, sigur, cu alte denumiri…

Mă bucur de aceea că, în ciuda crizei economice, totuşi publicul a venit la teatru.

– Tocmai voiam să vă întreb cum aţi apreciat prezenţa publicului şi care au fost reacţiile – voluntare sau involuntare – ale publicului prezent în sălile teatrului sau în spaţiile considerate neconvenţionale, dar propice desfăşurării dramatice?

– În ce mă priveşte, cred că actuala criză – financiară şi economică – a început prin a fi o criză morală, o criză a valorilor, o criză a raporturilor fireşti între lucruri. S-a intrat în criza financiară pentru că lumea, în general, şi-a pierdut simţul măsurii, şi-a pierdut capacitatea de a rezista la ispitele publicităţii care ne-a copleşit şi ne-a făcut să ne îndatorăm peste măsură prin bănci. Lipsiţi de puterea de a spune şi „Nu!”, am acceptat nevoile absolut artificiale create de societatea de consum.

Ei bine, într-un asemenea context, cred că şi teatrul poate contribui la reaşezarea echilibrului – şi asta fără să abdice de la exigenţele estetice. Teatrul poate reînvia speranţa, poate reda încrederea.

– Şi în prima şi în ultima instanţă – să contureze ideea de om liber…

– Trebuie, într-un fel, să privim şi înspre noi şi nu doar înspre acest iureş care ne-a furat şi ne spală creierele mai ceva decât în puşcăria de la Piteşti, în primii ani ai comunismului românesc.

Spectacolul de la Piatra Neamţ, „Herr Paul”, spune, în esenţă, că salvarea-i în noi, în puterile noastre. Doar având încredere în noi vom putea face faţă marilor enigme care ne asaltează, aparent, fără posibilitate de ieşire!

– În noul mileniu, fiinţa umană este suprasolicitată şi se află oarecum în faţa Sfinx-ului şi va trebui să răspundă…

– Şi pentru asta, va trebui să stăm bine pe picioare, altfel soarta omului urmând să devină destul de problematică.

– Fiinţa va fi atacată în esenţa ei…

Domnule director, aţi realizat o sinteză retrospectivă la care vă rog să adăugaţi şi câteva aprecieri asupra prestaţiei naţionalului ieşean…

– Chiar de la unii actori care au evoluat pe scenă, de la direcţia artistică a Teatrului din Iaşi am auzit că spectacolul de aici a fost mai reuşit decât premiera de la Iaşi. S-a simţit energia unei săli binevoitoare, s-a simţit energia scenei, a unei scene adevărate…

– …şi fuziunea de energie dintre cele două spaţii…

– Publicul a receptat bine spectacolul şi l-a aşezat în rândul realizărilor de excepţie.

– Memorabilă montarea, absolut memorabilă…

– Oricum, a fost o explozie de bucurie a trupei ieşene, sala a rezonat adecvat. Mă bucur că am putut oferi botoşănenilor acest spectacol-eveniment – „Uciderea lui Gonzago” – regia: Andro Enukidze.

– A fost un spectacol de natură să determine un grad de inconfort creator în sufletul receptorului. Dar am mai observat şi experienţa inedită a unui… împrumut de actori…

– A fost prezent în spectacol botoşăneanul Volin Costin. Îmi este greu să spun al cui este Ion Sapdaru, al Teatrului Naţional din Iaşi, al Teatrului „Eminescu” din Botoşani… Cert este că nu prea cred că spectacolul ar fi fost ceea ce a fost fără Ion Sapdaru… Şi Andro, regizorul, a fost mai întâi al nostru şi abia apoi a lucrat la Iaşi… Fie vorba, i-aş fi cumpărat un set de pixuri regizorului… mai era mult de tăiat din text, îndeosebi din partea a doua a spectacolului…

– Fără discuţie, la o vreme spectacolul a căzut puţin, a trenat, s-a lungit, dar pe total, impresia a fost formidabilă!

Am remarcat, domnule director, modul inteligent, civilizat şi, bănuiesc, eficient, în care aţi realizat publicitatea, promovarea acestui şir de manifestări. Este fantezie, este muncă, este gust în tot ce s-a făcut… Mai ales că nu v-aţi pierdut – cu publicitatea făcută – în elemente nesemnificative. Spectatorul a fost condus, îndrumat înspre ceea ce-i convenea dintr-o ofertă atât de bogată. Pe cine aţi avut alături în realizarea acestor materiale – şi estetice şi eficiente informativ, materiale care, cu siguranţă, se vor regăsi într-o viitoare expoziţie la Muzeul Judeţean?

– Am pornit de la observaţie care poate să sune ciudat în domeniu: a vinde un produs a devenit mai greu decât fabricarea acelui produs.

– Fără discuţie, însă mulţi specialişti într-ale promovării spectacolelor cheltuiesc mult, dar ineficient…

– Am urmărit, sigur, şi eficienţa, dar este momentul să precizez că aceste „Zile” reprezintă un proiect finanţat de Consiliul Municipal şi Primărie, cu un calendar şi cu un set de acţiuni pe care noi le-am prevăzut încă din prima jumătate a anului. Am avut alături întregul compartiment de marketing, conducerea artistică a teatrului, secretariatul literar, colegii din compartimentul de tehnoredactare şi promovare electronică, pictorii. Am primit sugestii chiar şi de la tipografii, această muncă laborioasă rotunjind imaginea teatrului.

Cred că această construcţie impozantă de la km 0 al Municipiului Botoşani – mă refer la Teatrul „Eminescu” – deci, această construcţie trebuie să fie „vie”, să fie vizibilă, să aibă mereu uşile deschise. După mine, permanent aici trebuie să se petreacă evenimente demne de atenţie.

Cu acelaşi prilej am editat şi nr. 4 din „Caietele Teatrului „Eminescu”, publicaţie periodică ce reprezintă şi caiete de sală pentru două premiere – „Viforul” şi „Angajare de clovn”, dar prin care facem şi mai mult de atât, facem educaţie în spiritul teatrului, vorbim despre raţiunile interioare ale activităţii teatrale, despre valorile reale din domeniu şi cum pot fi acestea identificate şi comentate.

Manifestarea a avut substanţă şi datorită colaboratorilor pe care îi amintesc încă o dată, simultan cu mulţumirile mele: Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasilache”, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, Muzeul Judeţean, Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, Asociaţia Culturală „Vis de artist”, precizam, totul fiind în organizarea Asociaţiei Culturale „Amfiteatru – 2006″.

– S-au încheiat „Zilele”, discutăm pe 1 octombrie. Sâmbătă, 3 octombrie, va urma o altă premieră, din nou un Vişniec pe scena teatrului botoşănean, cu o piesă cunoscută, jucată şi pe alte scene, la televiziune. Detaliaţi puţin care sunt elementele care credeţi că vor putea interesa publicul botoşănean pentru a viziona noua premieră?

– Propunerea făcută de Volin Costin şi Victoria Bucun – ca realizatori ai acestui spectacol – este foarte diferită de ceea ce s-a realizat până acum, faţă de optica prin care a fost privit acest text al lui Vişniec. Şi nu-i vorba doar de aceea că personajele principale nu mai sunt masculine – cum stau lucrurile în textul originar, ci mai ales, de faptul că acea tristeţe care învăluie textul de bază a fost transformată – în această viziune – într-o stare de optimism. În ciuda rapacităţii care totuşi domină raporturile dintre oameni, spiritul spectacolului este optimist. În cele din urmă, ne spune acest spectacol, trebuie să privim viaţa cu încredere.

– Bănuiesc aceea că nu-i o dorinţă de a corija viziunea autorului, ci dorinţa de a întregi această viziune, pentru că uneori Matei Vişniec impune prin textele sale o atmosferă aproape irespirabilă, prin elementele de care spuneaţi spectacolul putând deveni mai uman, mai apropiat de spectatorul de azi.

Este o propunere care se apropie de concluziile unor gânditori care nu privesc foarte optimist viitorul, dar care, în acelaşi timp, atrag atenţia că viaţa trebuie să continue, omul trebuie să-şi păstreze demnitatea şi colectivităţile trebuie să se coaguleze după modele care au existat înaintea noastră şi care vor trebui să rămână şi după noi.

Domnule director, în legătură cu stagiunea începută am şi schimbat câteva cuvinte despre două premiere: „Viforul” şi „Angajare de clovn”. Ce va mai cuprinde această stagiune?

– După aceste două „construcţii” ceva mai complexe, cu o „respiraţie” mai amplă, ceva mai elaborate, vom aborda şi o altă direcţie: a unor spectacole ceva mai sprinţare, montări pe care să le putem duce şi mai aproape de public. Asta nu înseamnă că vom face rabat de la exigenţele artistice dar, spuneam, avem în intenţie şi spectacole cu un decor care să aibă şi mai mult la bază sugestia, cu personaje mai puţine… Foarte repede va urma „Cafeaua domnului ministru”, apoi spectacole regizate de Adi Carauleanu şi Vlad Cepoi, finalul anului fiind rezervat lui Ion Sapdaru, cu un Alecsandri. Probabil va începe să lucreze la un spectacol şi Alexandru Vasilache. Vom relua experimentele de la sala „Atelier”, în regia unor actori cu astfel de disponibilităţi. Oricum, avem a oferi spectacole numeroase, cu o arie tematică diversă, în toate cazurile fiind foarte atenţi să nu coborâm sub ştacheta artistică destul de ridicată cu care am obişnuit publicul! Vom mai invita şi alte teatre, vin şi sărbătorile de iarnă, mai în fiecare zi va fi de văzut câte ceva la Teatrul „Eminescu”.

– Cam asta a încercat şi Caragiale – cât a fost director – trebuie să învăţăm de la predecesori, nu-i aşa! – să ofere publicului un „meniu” cât mai diversificat.

Închei rugându-vă să comentaţi un fapt: o parte din iubitorii de artă şi-au exprimat rezerva faţă de faptul că primele zile ale manifestării teatrale au coincis cu Zilele „George Enescu” de la Filarmonică. Unii din cei care au fost prezenţi la concerte au rămas cu părerea de rău că nu au putut veni şi la teatru. De ce s-au petrecut lucrurile în acest fel?

– Am discutat cu dl Mircea Dan, directorul Filarmonicii, acest aspect. Domnia sa avea fixat calendarul cu programul invitaţilor încă de la începutul anului, în vreme ce Teatrul „Eminescu” a încercat să iasă pe piaţă, ca să zic aşa, înaintea lunii octombrie, când în ţară încep o mulţime de festivaluri de teatru, criticii şi directorii de teatru pe care i-am invitat noi neputând să ne mai onoreze cu prezenţa după 30 septembrie. Iată explicaţia acestei suprapuneri regretabile, vom încerca în ediţiile viitoare să evităm o situaţie asemănătoare. Cert este că nu prea cred că vreun alt oraş din ţară se putea mândri – precum Botoşanii – cu două manifestări de o asemenea amploare desfăşurate în acelaşi timp!

– Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a dialoga pe seama Zilelor Teatrului „Eminescu”, vă promit că voi ţine aproape în această stagiune şi doresc întregului colectiv spectacole cât mai apreciate de public!

  Revista Luceafărul.net, Anul 1, Numărul 10, 11 octombrie 2009