MULT  ÎN  PUŢIN… DE CULIŢĂ  IOAN  UŞURELU
 A   TRĂI,  A  DĂRUI,   A  SPERA
„Totul trebuie să spere omul, cât timp trăieşte” (ANTIPHOM)

      A dărui este un verb care ar trebui să stea la baza oricărei vieţi. Când scriem aceste rânduri ne gândim la maxima „Îţi dau ca să-mi dai” ( do ut des), dar mai ales la expresia biblică „Dăruind vei dobândi”. Dacă prima aparţine parvenitului, zgârcitului sau interesatului (şi de aceea nu merită prea multă atenţie, deocamdată), a doua ni se pare că ar trebui să fie piatra de temelie a existenţei umane. Pentru simplul motiv că a da, sau, mai precis, a şti să dai este cauza tuturor bucuriilor, prieteniilor, iubirilor şi acţiunilor noastre. Este necesar să dăm, ştiut fiind că şi nouă ni s-a dat de la Dumnezeu totul: măreţia, dragostea, libertatea, sănătatea, dar mai ales viaţa.

      Întotdeauna, omul trebuie să caute ideile care aduc progresul. Ele se află, de fapt, în noi. Odată descoperite, este educativ dar şi avantajos să ni le repetăm. Această repetare a ideilor pozitive poate face din om o forţă extraordinară, un titan. Pe când repetarea şi inocularea ideilor de sărăcie, boală, nefericire,  ne duce în pragul disperării. Dumnezeu, după umila noastră părere, nu a dat omului o viaţă mizerabilă. Drumul oricărei fiinţe umane este doar pozitiv. Nu poate fi altfel atât timp cât Fiinţa Supremă doreşte şi face doar Binele. De unde apar totuşi piedicile? Ele vin din interiorul nostru, din limitele noastre mentale. De multe ori, chiar din încăpăţânarea noastră de a rămâne la ideile învechite şi de a nu accepta experienţele noi. Şi aceasta, în ciuda cunoaşterii faptului că lumea în care trăim nu rămâne pe loc, se schimbă la nesfârşit. Nimic nu este definitiv, „totul se transformă”, vorba învăţatului.  În aceste condiţii ni se pare un lux nepermis ca omul să fie cuprins de laşitate, de îndoială şi de părerea că-i neputincios. Unii ajung la astfel de concluzii datorită religiei în care cred. Pentru că, din păcate, sunt şi religii care propovăduiesc incapacitatea omului de a se ridica  de la stadiul de animal. Or, experienţa milenară a umanităţii a demonstrat că omul are menirea şi puterea de a acţiona cu autoritate  în universul său. Nedorind şi neacţionând în acest mod, va rămâne într-o mediocritate perpetuă.

De remarcat că omul n-ar trebui să dispere niciodată. Orice întrebare va conţine în ea şi răspunsul, orice nemulţumire a existenţei prezente poate aduce, când se doreşte cu adevărat, schimbarea necesară. Pentru ca omul să progreseze, el nu trebuie să gândească permanent la greşelile şi eşecurile avute pe parcursul vieţii. Acelea au trecut şi nu trebuie repetate. Astăzi, după necazurile avute, suntem alţii: mai buni, mai pregătiţi şi mai altruişti. De fapt, suntem ceea ce credem noi că suntem.

6. AŞTEPTAREA  ROMÂNULUI
„Nimic nu slăbeşte energia ca aşteptarea” ( N. TITULESCU )

      În general vorbind, mare parte din români se conduce după celebra expresie latinească „Festina lente”( Grăbeşte-te încet).  Atât de puţin  se grăbesc, că de multe ori, în loc să meargă înainte, merg înapoi. Ei aşteaptă totul de la alţii, încât cu greu mai poţi să-i mişti din loc. Există o lene tipic orientală pe care strămoşii noştri, dar şi mulţi dintre noi, au exersat-o aşa de mult, încât s-au cufundat în ea şi le-a devenit singura stare a existenţei. Ni se pare absurd ca o fiinţă umană să fie lipsită de vlagă, lipsită de caracteristica primordială a viului: mişcarea. De fapt, istoria şi literatura sunt pline de exemple ale „activităţii”boierilor români. Prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, aceştia reuşeau să atingă culmea aşteptării, răbdării, lenei: nu făceau absolut nimic. În straiele lor orientale, stăteau în vârful patului nemişcându-se 48 de ore sau chiar mai mult.

      Din nefericire se încearcă şi astăzi o astfel de îngheţare a iniţiativei. Parcă s-ar aştepta o rezolvare a treburilor româneşti de undeva, din exterior. Dar cine doreşte să ne salveze? Dacă n-o vom face noi, n-o va face nimeni! Deşi sunt evidente unele trăsături ale românilor, nu putem crede cele afirmate de Dumitru Drăghicescu în „Din psihologia poporului român” apărută în 1907: românii ar fi nişte „neisprăviţi” pentru că s-au lăsat la cheremul istoriei. Suntem „o rasă occidentală cu obiceiuri orientale”. Iar ortodoxismul este superficial şi nu-i înţeles de ţărani. Motivaţia lui Drăghicescu ar fi că suntem latini cu suflet slav, deoarece, după ce-am fost părăsiţi de romani, am fost adoptaţi de slavii care ne-au dat şi religia.

Şi totuşi, mai ales acum, poporul român este credincios. Numai cine n-a intrat în biserici şi mănăstiri îl poate acuza de necredinţă. Dar că suntem inactivi şi dedaţi la plăcerile trupeşti mai mult decât se cade, de la Constantin Mavrocordat (care lăsa să moară prostituatele de foame) şi până astăzi (când „fetiţele” noastre au cucerit lumea), s-a adeverit cu vârf şi îndesat. Ca să nu mai vorbim despre celebra definiţie dată românilor de către un oarecare Purişchievici (strănepot al aprodului Purice), ajuns deputat în Duma rusească: „Românii nu sunt o naţiune, ci o meserie”.

      Poate n-ar fi rău să analizăm mai des şi mai profund tot ce s-a spus sau se va spune despre noi. Şi să învăţăm din toate acestea…

Orice român întâlnit îţi va vorbi ca şi cum ar aştepta el pe cineva – din ceruri sau din Occident – care, într-un final, va rezolva treburile româneşti. Dar n-am aşteptat destul? De la aşteptarea revenirii romanilor la aşa-zisa venire a americanilor să tot fi trecut vreo două mii de ani! Cât mai aşteptăm salvatorii? Nu ne-am convins nici acum că salvarea e în noi?