Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Libertate şi destin

Primit pentru publicare: 5 Iun 2021
Autor: Tudor PETCU, București
Publicat: 6 Iun. 2021
© Tudor Petcu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Libertate şi destin

Gândirea în sine este asemenea unui univers alcătuit dintr-o infinitate de taine în virtutea căreia Ființa se uneşte cu Misterul.
Printre aceste taine se află mai cu seamă libertatea şi destinul, coordonatele în funcție de care natura umană îşi dobândeşte propria unicitate sau autenticitate, cum ar fi spus Martin Heidegger.
Întrebarea este daca noi suntem cu adevărat liberi şi cum putem fi arhitecții propriului destin. Nu este neapărat necesar să ne raportăm la exercițiile de lămurire ale reacțiilor teologice cu privire la sensul existenței umane sau la viziunile fataliste care întemnițează omul într-o libertate a disperării pentru a găsi un răspuns. În definitiv, totul este o interpretare iar interpretarea ca atare este o posibilitate. Însă posibilitatea nu este apanajul gândirii concrete însetată de exactitatea cunoaşterii şi a înțelegerii.
Pornind de la asemenea premise, totul pare extrem de relativ, inclusiv propria noastră existență pe care, parcă, nu o putem determina în niciun fel.
Să fie totuşi libertatea o promisiune a destinului? În acest caz destinul ar fi însuşi Dumnezeu care a creat cerul şi pământul, inclusiv omul după chipul şi asemănarea sa. Astfel, omul, fiind o consecință a creației divine, se identifică într-un fel cu misterul Absolutului al cărui plan în propria libertate a fost acela de a da Ființei căzute libertatea alegerii.
Dar dacă suntem meniți să alegem datorită liberului arbitru, nu este oare acesta din urma cea mai grea povară existențială, conform meditațiilor lui Erasmus din Rotterdam?
Sau poate avea dreptate Giaccomo Leopardi care considera că „deşi libertatea este doar o iluzie, însăşi această iluzie ne oferă posibilitatea regăsirii libertății pierdute”.
Evident, prin libertate ar trebui să înțelegem şi iubirea față de adevăr în afara căruia destinul va deveni pariul ratat al existenței.
Putem spune că adevărul ne eliberează, cel puțin în sens hristic, dar în ce măsură sinele este într-atât de capabil încât să îşi regândească propria gândire pentru a nu întârzia la întâlnirea cu Adevărul?
Pe de altă parte, atunci când ne lansăm în cursa Adevărului suntem asemenea lui Pontius Pilat aflat în fața lui Iisus înainte de condamnare pe care îl întreabă „Ce este adevărul?”
Probabil, şi dacă ni s-ar da acel răspuns concret pe care îl pretinde orgoliul propriei rațiuni, nu am fi capabili să îl acceptăm, preferând de cele mai multe ori să ne situăm existența între „nu ştiu ce” şi „mai nimic”.
Nu întâmplător, libertatea noastră devine o mică sonată a unei tragedii simfonice reprezentată de un destin anost pe care, ieşiți din propria conştiință îl îmbrățişăm cu putere.
Altfel spus, nu înțelegerea libertății şi a destinului ar trebui să fie pretenția noastră rațională, ci asumarea conştientă a emoției în fața propriei existențe. O dată făcut acest pas, vom deveni expresia neîntreruptei mirări ca formă de admirație, şi vom fi eliberați în fața destinului. Astfel, libertatea ar putea ajunge promisiunea destinului nostru.