Primit pentru publicare, 5 sept.2014.
Publicat de Ion Istrate, 6 sept.2014.

Nicolae Iosub

MIHAI EMINESCU ÎN AMINTIREA BOTOŞĂNENILOR

Ion Simionescu- ,,Oameni aleşi II- Românii- Mihai Eminescu”

     Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, Bacău – m. 7 ianuarie 1944, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă de mare prestigiu în domeniul geologiei şi paleontologiei, dar şi un mare cărturar care a desfăşurat o muncă neobosită de răspândire a culturii în rândurile poporului român. A fost membru titular al Academiei Române (1911), profesor de geologie la Universitatea din Iaşi.

A rămas orfan de mic copil de ambii părinţi şi a fost crescut la Botoşani de bunica lui, unde urmează cursul primar şi secundar. Între 1879 şi 1890, a urmat cursurile primare la Şcoala nr.1 „Marchian” şi apoi la Liceul „Laurian” din Botoşani, fiind coleg cu Nicolae Iorga– un titan al culturii româneşti. După absolvirea liceului, în anul 1890,  a studiat la facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Iaşi, unde a fost elevul chimistului Petru Poni  şi al geologului Grigore Cobălcescu.

După absolvirea facultăţii (1894) funcţionează  pentru scurt timp ca suplinitor la Liceul “Laurian” din Botoşani, în anul următor plecând la Viena, ca bursier.

Ion Simionescu a fost un mare pedagog şi educator, organizator al învăţământului românesc de toate gradele. A fost învestit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale. Astfel, în 1905, este numit, pe termen de 5 ani membru în Consiliul General al Învăţământului; din 1914 până în 1918 este secretar general în acelaşi minister, iar din 1939 este preşedintele Consiliului Permanent al Ministerului. De asemenea, a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe şi rector al Universităţii din Iaşi.

A înfiinţat publicaţia ,,Cunoştinţe folositoare” a cărei director a fost, scrisă în mare parte de el şi care cuprinde o sumedenie de materiale, despre cele mai importante personalităţi române: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Coşbuc, Enescu, Odobescu, Pârvan etc., şi le face cunoscute oamenilor obişnuiţi din popor. De asemenea, colecţia cuprinde materiale din domeniile: cunoaşterea ţării, istorie, ţări străine, medicină, ştiinţele naturii, fizică- chimie etc. Această colecţie ce a apărut prin grija lui Ion Simionescu, în milioane de exemplare, a contribuit la ridicarea culturală a poporului român, în prima jumătate a secolului XX.

Cărți publicate de Ion Simionescu: ,,Oameni aleşi I- Străinii”, ,,Oameni aleşi II- Românii, 1929”, „Tinere, cunoaşte-ţi ţara!”(1983), „Tinere, cunoaşte-ţi neamul”(1941, „Tinere, cunoaşte-ţi arborii” (1933), ,,Ţara noastră”(1937), „Pitorescul României”(vol. I-IV-1939-1942), „Mănăstiri din ţară, satele din România”(1926), „Colţuri de ţară”(1934), în tiraje de masă şi la preţuri reduse pentru ca să ajungă, mai uşor, în mâinile oamenilor obişnuiţi.

În anul 1929, apare la Editura ,,Cartea Româneaască S. A.”, Bucureşti, volumul ,,Oameni aleşi II- Românii”, care cuprinde materiale despre o serie de personalităţi de frunte ale culturii române: M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, B. P. Haşdeu, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, Spiru Haret, Gh. Asachi, Gh. Şincai, I. C. Brătianu, dar şi domnitori ca Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, oameni ai bisericii precum Veniamin Costache şi Andrei Şaguna etc.

Capitolul ,,Mihai Eminescu 1850-1889”, este un material dedicat poetului botoşănean, cu care Simionescu s-a întâlnit în oraşul copilăriei sale şi căruia i-a citit opera şi a apreciat-o: ,,Cu adâncă sfială apuc condeiul, ca să schiţez viaţa acestui suflet sbuciumat. În evoluţia noastră literară Eminescu reprezintă expresiunea cugetării intense, aprofundata mistuire a filosofiei contimporane, altoită de dragostea convinsă, neîntrecută, a însuşirilor noastre etnice…

O fire sensibilă, poate hipersensibilă şi prin boală, sufere şi de suferinţa îndelungată a colectivităţii din care face parte şi pe care, pe cea mai obijduită, o iubeşte sincer…

Între soarta lui Avram Iancu, decepţionat în aşteptări, amărât de neisbânda încercărilor eroice şi între aceia a lui Eminescu, este o apropiere, care nu are comun numai melancolia bazată pe boală. E sdruncinul unei dorinţe de îndreptare prea aprinse, împiedicată de complexul ţăsutului omenesc, ce nu poate fi schimbat repede”.

Autorul, face o comparaţie între Mihai Eminescu şi Avram Iancu, amândoi având dorinţa de dreptate şi a unei vieţi mai bune pentru neamul românesc.

,,L-am văzut pe Eminescu o singură dată, în Botoşani, când era găzduit şi îngrijit de sora sa Henrieta, ea însăşi bolnavă. Era spre primăvară; printre crengile dese ale unei tufe de lilieci, un stol de vrăbii făcea o larmă şi să sbenguia ca un cârd de momiţe gălăgioase în pădurile tropicale. Poetul se opri din mersu-i domol. Stătu şi privi îndelung. Ceea ce m-a isbit la el, fu masca fericirii copilăreşti, de pe faţa-i luminoasă, cu fruntea largă. Îşi scoase pălăria de pe cap şi stătu neclintit, până ce vrăbiile, îndemnate de una din ele, se mutară, în sbor sgomotos, într-o altă grădină. Eram copil de şcoală. Ce m-a lovit, fu ,,poetul”- atâta ştiam de el- care înţepenise ca o stană de piatră şi surâdea blajin în faţa unui tablou al naturii. Aşa mi s-a întipărit în minte figura lui, expresiunea celei mai dulci fericiri, pe care mi-a fost dat să o văd vre-odată; era însă oglinda lucie a ochiului de apă liniştit în aparenţă, dar cu adâncuri nebănuite. Scena aceasta o apropii cu aceia ce se spune de Avram Iancu, când păşea fericit în uitarea celor pământeşti, pe valea Crişului- Alb, cântând doina din fluerul lui cel lung.

Scena descrisă mai sus de Ion Simionescu se petrece în vara anului 1887, când, Eminescu locuia la sora lui, Harieta, iar autorul avea 14 ani, fiind elev la ,,Liceul Laurian” din Botoşani. Elevii acestui liceu auziseră de sosirea poetului la Botoşani şi au căutat să-l întâlnească şi să-l cunoască, lăsându-ne informaţii interesante despre poet, aşa cum au procedat: Nicolae Iorga, Octav Onicescu şi alţii.

Referindu-se la genialitatea şi valoarea operei poetului, operă ce se află în strânsă legătură cu sufletul poporului român, autorul găseşte originea acestei opere în frământările sufleteşti ale poetului şi în dragostea sa faţă de ţară şi popor:,,Caute cercetătorii ştiinţifici, explicarea întregii manifestări culturale a lui Eminescu în structura microscopică a creerului său; pentru mine, poate greşind, ea este ecoul celei mai cumplite frământări sufleteşti a omului de geniu, care trăieşte în contrastul aspru dintre soarta ţării şi a sa, şi cea pe care o meritau, după însuşirile alese ce le aveau.

Sentimentele care clocotesc în sufletul lui Eminescu, cu atâta impetuositate încât ajung să-l sdruncine, nu pot fi prinse numai din poeziile lui, în care artistul e silit să dea o îmbrăcăminte anumită gândului, ceea ce-l face uneori nebulos, neînţeles, câmp bogat de interpretări. Articolele de ziar şi crâmpeele de studii, prilejuite de cine ştie ce eveniment neînsemnat al zilei, îndeajuns ca să desvăluiască tăinuite gânduri relativ la stările noastre culturale ori politico- sociale, sunt tot atât de preţuite pentru cunoaşterea sufletului în toată complecsitatea structurii lui”.

Despre legăturile strânse de prietenie dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, autorul spune că:,,Prietenia lui cu Creangă este concretizarea părţii sufleteşti, care-l stăpânea, deopotrivă cu iubirea. În faţa lui Creangă reprezenta desăvârşita exprimare a înţelepciunii poporului din proverbe, a biciuitoarei ironii sănătoase din snoave, a sincerei iubiri pentru natură din cântece…Contrastul aparent între cele două fiinţi superioare, se ştergea pe deplin prin sentimentul comun amândurora: rădăcina adâncă în poporul căruia aparţineau”.

Vorbind despre prietenia dintre Eminescu şi Creangă, autorul arată că această prietenie este una simbolică în literatura română:,,Era raportul între cultură înaltă, adâncul insondabil al cugetării, cu fireasca dragoste de ţară şi neam, arhaismul unei vieţi simple în aparenţă. Se completau unul pe altul, dar mai ales se înţelegeau pe deplin. Ce duios sună sfârşitul scrisorii lui Ionică trimeasă lui Bădia Mihai:,,Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sânt străin”, iar Bojdeuca din Ţicău, unde cei doi petreceau momente de neuitat ,,să rămâie altar sfânt pentru posteritate”.

Mihai Eminescu, ca şi Ion Creangă îşi trăgeau seva talentului lor din tradiţia poporului român, despre care poetul afirma, într-o scrisoare către Maiorescu:,,Renaşterea intuitivă a cugetărilor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt al propriului meu suflet nu s-a desăvârşit încă”, iar într-o scrisoare către Veronica Micle spune:,,Cronicele şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”. Şi Eminescu, ca şi Creangă, au fost doi scriitori care s-au inspirat din popor şi au scris pentru popor.

Ion Simionescu, vorbind despre Eminescu şi poezia sa ,,Doina”, arată care este izvorul inspiraţiei poetului:,,Acesta e optimismul vijelios, constructiv ce trebuie scos din manifestaţia omului superior şi nici de cum numai pesimismul doborâtor, în care mereu e învăluit, când se vorbeşte de el”.

Vorbind despre frumuseţea versului eminescian, autorul face următoarea apreciere:,,Versul lui nu e numai metru ci şi piatră scumpă. Fiecare cuvânt nu e aşezat numai pentru scandare, ci pentru a trezi. Muzicalitatea versurilor sale este Sirena ce ademeneşte pentru gândire. Prin aceasta rămâne încă neîntrecut, iar curentul eminescian este chemarea adâncului înţeles al fiecărei vorbe scrise”, fiind de aceeaşi părere cu B. P. Hasdeu care spunea:,,Meritul lui cel covârşitor, este acela de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fiind adevărata artă ca formă”.

Referindu-se la viaţa lui Mihai Eminescu, autorul scoate în evidenţă lipsurile şi greutăţile, care l-au copleşit, uneori, pe poet:,, În schimb viaţa lui e aceea a unui martir, nu atât prin otrava bolii, cât prin contrastul dintre sclipirea minţii, strălucirea simţămintelor, cu neînţelegerea ce-l învăluia şi lipsa de pătrundere din partea celor care-l înconjurau”.

După ce trece în revistă o serie de momente importante din viaţa poetului, Ion Simionescu evocă sfârşitul tragic al poetului Mihai Eminescu, acuzând pe cei care trebuiau să-l ajute, în perioada cea mai grea a vieţii sale:,,Aşa se sfârşi filosoful, ajuns fără contestare, cel mai adânc poet al României. Neînţeles în viaţă, a trăit într-o necontenită mizerie şi mare chin. De nicăieri nici un sprijin”.

Deşi, Mihai Eminescu a fost ajutat de mulţi dintre prietenii săi, oficialităţile care aveau datoria să-l ajute, în primul rând, reacţionează cu mare întârziere, micul ajutor pe care-l aprobă cu mare greutate, ajunge la poet prea târziu ca să-i mai poată fi de folos.

La împlinirea a 20 de ani de la moartea poetului, un grup de profesori universitari din Iaşi, în frunte cu A. D. Xenopol, din care făcea parte şi Ion Simionescu, dr. Bogdan, Dragomir Hurmuzescu şi dr. Cosmovici, s-au întâlnit pe 15 şi 28 aprilie 1909 şi au stabilit modul de comemorare a poetului, în oraşul Iaşi, unde poetul şi-a petrecut unii dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii sale. Solemnitatea a avut loc pe 14 iunie la Teatrul Naţional din Iaşi, unde s-a desfăşurat un festival artistic, la care s-au recitat şi poezii de Mihai Eminescu. Mitropolitul Moldovei a oficiat un parastas, iar A. D. Xenopol (prieten cu poetul la Junimea) a ţinut o conferinţă despre Eminescu. În program era prevăzut şi un pelerinaj la bustul poetului de la Dumbrăveni, dar nu se ştie dacă s-a mai realizat (Omagiu lui Mihail Eminescu- Diverse– Ed. Socec & Co. , Bucureşti, 1909).

Academicianul botoşănean Ion Simionescu, este printre puţinii botoşăneni care l-au cunoscut sau l-au văzut pe Eminescu şi care ne-a lăsat aceste pagini despre cel mai mare poet al românilor, apreciindu-l aşa cum se cuvine, pentru talentul, opera şi pentru contribuţia lui la cultura română.

Bibliografie:

1. Ion Simionescu- Oameni aleşi II- Românii– Ed. ,,Cartea Românească S.A.” Bucureşti, 1929
2.Botoşani- Istorie şi contemporaneitate- Naturalişti de frunte din Botoşani– C. S. Antonescu- 1969
3.Wikipedia- Ion Simionescu
4.Colecţia ,,Cunoştinţe folositoare”