POEZII  DE   NICOLAE  VĂLĂREANU  SÂRBU

Năluca în pustă

Aidoma unor cai sălbatici în pustă
alerg prin câmpie
şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte.

O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt,
mă pierd printre lanuri unduitoare
încremenite-n dezmierd,
urnind întinderi de roade
îmi picură-n suflet decât bucuria.

Trec râul mulţumirii în care mă scăldam,
simt cum apa limpede
îmi lasă bogăţia pe umeri
şi curge mai departe prin mine cu peşti.

Îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum
în sânge absoarbe lumina
ca nişte bobi de aur într-un potir
înconjurat de lumânări aprinse.

Îmi cresc în ochi rugii cu mure,
au negre sclipiri orbitoare
care pătrund şi-n fântâni,
de unde magic scot iubirea
ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,
dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd
rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Bea şi Dumnezeu odată cu mine,
din dragoste pentru oameni
fără de sfârşit, ca şi timpul
în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.

Ca un soldat fără arme

Bucurie neîmpărţită cu nimeni,
aproape o tristeţe deghizată
care se sparge în bucăţi ca un geam
de la fereastra plămânului stâng
pe care s-a depus prea mult fum
şi un pic de mâzgă.

Dar nimeni nu observă,
nu-i pasă,
nu-l interesează.

Cu bucurii netrăite unii îşi omoară timpul,
se îmbată cu iluzii pe care şi le satisfac
ca un soldat fără arme
dându-şi singur ordine
să înainteze-n deşert.

Împărtăşesc credinţa,
că oricum lumea nu se poate stăpâni
cât mai există femei
de iubit.

Aici şi dincolo

Aici eşti unde n-ai fost niciodată
în miezul fără de glas al cuvintelor
unde se naşte nou născutul ţipând
lovit în vocale cu palma,
de ţipătul i se pierde în scâncet,
de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

Se întrupează în fără de trupul metaforei
toată dragostea netăgăduită-n candoare,
de înviu printre oamenii vii
de la care învăţ ce nu-i de învăţat
până se lasă crepusculul în culori înşelătoare,
de nici nu-ţi închipui întunericul ce urmează.

Se rup norii în fără de ruperea vremii,
nimicul cu nimic nu se spală,
suflarea se pierde la ultima suflare
pe care cerul o primeşte întreagă.

Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii,
nimeni în nimeni nu se mai regăseşte,
carnea noastră din pământ, pământu-o va înţelege
şi-n fiinţa lui va fiinţa fără-ncetare.

Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă
şi vom iubi fără de semne,
de cine ştie în câţi ani lumină
vom reveni într-un foton în treacăt,
de unde vine totu-i stins…

Noaptea noastră e polară
mai albă decât albul zăpezii,
mai neagră decât negrul pământului,
dimineaţa va răsări un soare nou
mai luminos decât toate stelele universului.