Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    POEZII DE NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU

    Valareanu

    POEZII  DE   NICOLAE  VĂLĂREANU  SÂRBU

     

    Năluca în pustă

    Aidoma unor cai sălbatici în pustă
    alerg prin câmpie
    şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte.

    O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt,
    mă pierd printre lanuri unduitoare
    încremenite-n dezmierd,
    urnind întinderi de roade
    îmi picură-n suflet decât bucuria.

    Trec râul mulţumirii în care mă scăldam,
    simt cum apa limpede
    îmi lasă bogăţia pe umeri
    şi curge mai departe prin mine cu peşti.

    Îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum
    în sânge absoarbe lumina
    ca nişte bobi de aur într-un potir
    înconjurat de lumânări aprinse.

    Îmi cresc în ochi rugii cu mure,
    au negre sclipiri orbitoare
    care pătrund şi-n fântâni,
    de unde magic scot iubirea
    ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,
    dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd
    rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

    Bea şi Dumnezeu odată cu mine,
    din dragoste pentru oameni
    fără de sfârşit, ca şi timpul
    în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.

    Ca un soldat fără arme

    Bucurie neîmpărţită cu nimeni,
    aproape o tristeţe deghizată
    care se sparge în bucăţi ca un geam
    de la fereastra plămânului stâng
    pe care s-a depus prea mult fum
    şi un pic de mâzgă.

    Dar nimeni nu observă,
    nu-i pasă,
    nu-l interesează.

    Cu bucurii netrăite unii îşi omoară timpul,
    se îmbată cu iluzii pe care şi le satisfac
    ca un soldat fără arme
    dându-şi singur ordine
    să înainteze-n deşert.

    Împărtăşesc credinţa,
    că oricum lumea nu se poate stăpâni
    cât mai există femei
    de iubit.

     

    Aici şi dincolo

     

    Aici eşti unde n-ai fost niciodată
    în miezul fără de glas al cuvintelor
    unde se naşte nou născutul ţipând
    lovit în vocale cu palma,
    de ţipătul i se pierde în scâncet,
    de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

    Se întrupează în fără de trupul metaforei
    toată dragostea netăgăduită-n candoare,
    de înviu printre oamenii vii
    de la care învăţ ce nu-i de învăţat
    până se lasă crepusculul în culori înşelătoare,
    de nici nu-ţi închipui întunericul ce urmează.

    Se rup norii în fără de ruperea vremii,
    nimicul cu nimic nu se spală,
    suflarea se pierde la ultima suflare
    pe care cerul o primeşte întreagă.

    Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii,
    nimeni în nimeni nu se mai regăseşte,
    carnea noastră din pământ, pământu-o va înţelege
    şi-n fiinţa lui va fiinţa fără-ncetare.

    Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă
    şi vom iubi fără de semne,
    de cine ştie în câţi ani lumină
    vom reveni într-un foton în treacăt,
    de unde vine totu-i stins…

    Noaptea noastră e polară
    mai albă decât albul zăpezii,
    mai neagră decât negrul pământului,
    dimineaţa va răsări un soare nou
    mai luminos decât toate stelele universului.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5